Naţii

* Un secol. Epoca de referinţă este, fireşte, secolul al XIX-lea, supranumit chiar „secolul naţionalităţilor”, datorită faptului că acum s-a consolidat o asemenea idee, iar, în Europa, s-au creat câteva state naţionale: Grecia, Italia, Germania, dar şi România. Ca totdeauna în asemenea împrejurări, discursul public românesc a reflectat dezbateri de principiu, dar şi comentarii din presa occidentală, preluând terminologia uzuală, cu primatul modelului francez în Moldova şi Muntenia (nation, national, nationalité), iar, pentru Transilvania, cu preluarea modelului latin, şi prin contactul cu limba germană (aşadar lat. natio, -onis, nationalis; germ. Nationalität).

* Concurenţa, una loială, s-a produs prin activarea unor modele derivative de sezon: paralel cu naţional, în presă au apărut naţionalicesc sau naţionalnic (dar şi adverbul naţionaliceşte), cele mai interesante preluări după latină, când este vorba de transilvăneni, fiind substantivele naţion, respectiv naţie; vezi de exemplu, în diferite izvoare, „partea cea mai mare a naţioanelor vechi” (I. Molnar), respectiv „shoala preparandă sau pedagoghicească a naţiei rumâneşti” (D. Ţichindeal; citatele după Dicţionarul Academiei). Dar, în Principate, contactele cu limba rusă (mai ales după instituirea Regulamentului Organic), au favorizat preluarea variantei naţiia, din această limbă, prezentă în texte din „Curierul românesc” şi din „Albina românească”; de exemplu: „Toate naţiile Evropei să împărtăşesc de bucurie” (1837).

* Opţiuni. De la mijlocul secolului al XIX-lea, i-a fost dat variantei naţiune să se generalizeze la nivelul limbii exemplare, fiind impusă de scrieri ale lui Bălcescu, Asachi sau Bolintineanu şi „normalizată”, apoi, prin publicaţii din toate provinciile româneşti, la fel cum s-au petrecut lucrurile şi în cazul variantei naţional. Desigur, după caracteristice fluctuaţii anterioare; Dinicu Golescu, la 1826, scria încă „Au început să întrebe de nu au acest naţion limbă şi scrisoare naţionalicească”. Astăzi acceptăm doar formulări cum sunt „Organizaţia Naţiunilor Unite” sau „Clauza naţiunii celei mai favorizate”. Dar substantivul nu a scăpat de selecţia ironică a scriitorilor; în parodia „Mihai Viteazul şi turcii”, Topîrceanu îi atribuie, protocronic, domnitorului (ce i se adresează trimisului sultanului) registrul „patriotic” al secolelor următoare: „Au voieşti pe ţară biruri noi a pune? Au vrei să iau pielea de pe Naţiune?”. Iar adjectivul naţional aparţine, de dinainte, registrului oarecum solemn: „Garda naţională”, „Adunarea Naţională”, „Biblioteca Naţională a României”, „sărbătoare naţională” etc. Dar ţine şi de domeniul tehnicului („drum naţional”, „naţionala României”), când nu este, ocazional, luat din engleză („National Arena” – ca să se descurce şi anglofonii!).

* Distribuţie. În această atmosferă lingvistică, naţia s-a retras, cu timpul, în depreciativ şi ludic. Poate şi din cauza specificului contactelor cu vechea administraţie (cândva rusească), termenul a căpătat sensul de „om de rând, ţăran”, ce apare la Caragiale: „Mă, naţie, ai înţeles tu ceva din câte spuse domnul ăsta?”. Dar şi dincolo de Vechiul Regat: la I. Agârbiceanu găsim aceeaşi valoare: „Naţia rămase cu capul prostit, când mai auzi şi de minunea asta”. S-a produs şi o extensie, prin utilizarea termenului cu sensul de „soi, fel, specie”: „Nu ştiu ce naţie de om o fi şi ăsta”.

* Felul naţiei. Numai un pas până la… precizări privind speciile; Iuliu Zanne (în Proverbele românilor), alături de zicala „a fi de naţie blagoslovită”, însemnând „a fi om bun, blând”, înregistrează dubletul „a fi de naţie spurcată (rea, a dracului)”, direcţie în care vorbirea a progresat (prezentăm enunţuri de pe internet). Aşadar, mai întâi spre calificarea, mai blândă sau mai severă, a „naţiunii”: „vom fi o naţie de graşi”; „afurisită naţie de băcani”, „cea mai afurisită naţie a pământului”. Fără discriminare: „italienii, ca naţie, sunt nişte ipocriţi” (/manuelcheta.ro/); „francezii sunt o naţie de încrezuţi” (/9am.ro/); „Ciudată naţie grecii, hoţi şi cu coada pe sus” (/gandul.info/). Apoi, spre adulmecarea soiului individului, a cărui natură este bănuită: „Vom afla ce naţie de pui de om eşti” (/ozzy.ro/). Sau a unor categorii cărora li se atribuie o anumită reputaţie: „Scârboasă naţie sunt poliţiştii ăştia” (Ş.G., într-un comentariu, îi consideră „turnători”; /ziaruldeiasi.ro/); „Detestabilă naţie rapizii ăştia” (/cinemagia.ro/).

* Peroratio: „Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!” (Galibardi, „om o dată şi jumătate”, apud Conu Leonida). 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi