Neamurile postacului

* Refuzul unanimităţii. În aplaudac recunoaştem marca unei atitudini critice în exprimarea liberă din ultima lustră a secolului trecut. Cu o primă atestare în 1991 (după Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, 1997), termenul a fost definit drept „persoană ce are menirea să aplaude, de obicei pe acei care deţin puterea”, iar începutul l-au constituit comentariile din confruntări electorale privind „jocurile” ne-democratice: ca un refuz al unanimităţii publice a regimului comunist. Atmosfera mai este, de altfel, evocată ocazional: „E. B. a fost aplaudac-şef la ultimul congres al PCR”, cel astfel numit având rolul de a da semnalul pentru aplauze la o întrunire (Marius T., în „Jurnalul Naţional”). De la politicul propriu-zis nu este decât un pas până la dezbaterea publică regizată, pe teme de interes social, un format de emisiune tv „de succes”, specializare a anumitor „canale”; iată un enunţ (cu folosirea adjectivală a termenului) în care este definită activitatea devenită o adevărată profesie: „La mai toate emisiunile TV cu public spectator, există 20-100 de oameni care stau pe post de mobilier aplaudac” (/alexibad.wordpress.com/).

* Sechele. În perioada la care ne-am referit mai sus, a apărut şi depreciativul răspândac „persoană care preia şi răspândeşte zvonuri, cu intenţii răuvoitoare”. În epocă, acest substantiv se resimte şi el, în fond, de o atitudine de critică, dar cea a vechiului regim, ostil, de fapt, informării deschise din surse diverse: nu trebuia ascultat decât punctul de vedere al oficialităţii (de partid). Dar sensul a evoluat, spre sarcastic: „persoană cu o plăcere maladivă pentru bârfă, avidă după informaţii (de obicei negative) pe care le răspândeşte tuturor” (/irinab.com/). Porecla a glisat spre renume, ca în cazul autointitulării unei publicaţii prin e-mail: „raspandacul.net” (2005-2008). În sfârşit, semantisme afective: „propagandist” („Cum s-a transformat Biserica în răspândac electoral pentru B, G, A şi O”; /HotNews.ro/), dar şi „propagator” („Răspândacii HIV, vânaţi de procurori!”; /oradebucuresti.oradestiri.ro/).

* De unde? În limba română există un cadru de real simbolism fonetic privind o familie a finalei -ac; fără a intra în detalii, este destul să considerăm impresia pe care ne-o provoacă, de exemplu, termeni cum sunt malac, tolomac, turlac, godac, dar mai ales creaţiile transparente semantic de tipul sfârâiac, prostac (şi, apoi, prostănac, de la prostan) sau tăntălac. Pentru ceea ce ne interesează, trebuie să luăm în considerare şi un alt fapt: sufixul -ac generează, pornind de la verbe, substantive „nume de agent”, adică, să le zicem, de făptuitori, un caz elocvent fiind cufundac (numele unei păsări de baltă). Unele apelative, neatestate, se regăsesc în nume de persoane cum sunt, de exemplu, Pitulac, de la (a se) pitula „a se ascunde” (cf. numele de joc de-a pitulicea „de-a v-aţi ascunselea”), ba chiar şi Pârţac (cf. subst. pârţag/c „acces de furie, gust de ceartă”).

* Şi până unde? Încă nu ştim precis cât de fiabil este modelul, dar speranţele nu sunt deloc neglijabile. O zonă a depreciativului, schiţată de aplaudac şi răspândac, şi-a conturat profilul semantic prin zvonac sau votac „votant servil” („dacă un votac se duce sâmbătă să voteze Constituţia”; /forum.computergames.ro/) şi, recent, se consolidează prin postac, un derivat de la (a) posta, verb care, prin utilizarea specializată din zilele noastre, subminează mai vechiul sens general „a aşeza, a instala, a plasa undeva” (preluat din franceză), în favoarea celui din informatică „a publica (un text) pe internet” (după engl. to post). Numai că nu utilizarea strict tehnică, obiectivă, a verbului din engleză interesează acum, ci nuanţa cu adresă (să-i zicem) etică a acestuia, anume aceea de „a face reclamă”, unei persoane, unui eveniment, pentru a-i crea o atmosferă favorabilă, un anumit curent de opinie etc.

* Condotieri. Ca şi în cazul aplaudacului, deprecierea postacului ţine de statutul de lefegiu al acestuia; iată o descriere a împrejurărilor (reale sau imaginare) ale creativităţii lingvistice: „persoanele care postau mesaje pozitive la adresa [partidului X] costau 10.000 de euro… X, Y, Z achitau 10.000 euro lunar pentru plata unui grup de persoane («postaci»), al căror rol era de a posta comentarii în favoarea [cutăruia], folosind identităţi fictive, pe paginile de Internet ale unor ziare sau portaluri de ştiri” (/mondonews.ro/).

* Speranţe. Dintr-o bogată literatură tematică, aflăm că vor fi existând „driveri” şi instructori etc. ai grupurilor de truditori; este sigur însă că s-a creat deja un derivat substantival ca nume de ocupaţie, întru performarea căreia iniţiatorul platformei civice „România Curată” a avut ideea redactării unui sarcastic Scurt manual de postăceală pentru începători.

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi