Nerozii

Dacă cineva ar fi întrebat în urmă cu numai câteva zile ce relevanţă ar mai avea o inculpare şi o condamnare a lui Ion Iliescu şi acoliţilor în dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990, am fi putut consemna un dezinteres public general. Memoria publică românească nu trebuie neapărat pusă la zid. Păstrând proporţiile şi circumstanţele, cum ar fi fost dacă procesele de la Nürnbergs-ar fi desfăşurat prin 1970, nu 1945-1949? După un sfert de secol, atenţia publică occidentală ar fi întâmpinat dificultăţi similare legate de trecut. Inculparea unor lideri nazişti pentru politicile şi ordinele genocidare ar fi prilejuit dezbateri şi freamătul umanităţii întregi la proporţii mai reduse.

La mineriada din 1990 au murit 5 persoane şi aproximativ 750 au fost rănite, bătute şi schingiute. A fost preţul represiunii tutelate de Iliescu şi al apărării regimului cu trăsături neocomuniste, în care se reorganizaseră reţele şi oameni ai fostei puteri comuniste. De aceea, în mineriadă nu avem victime „conjucturale”, rezultat al ciocnirilor aletorii dintre „forţe de ordine legitime” şi manifestanţi. Scenariul a funcţionat ca un act de represiune propriu-zisă, gândită şi organizată în stil securist, pentru a prezerva puterea câştigată prin minciună şi viclenie.

Pentru a vă spulbera dezinteresul, citiţi declaraţiile de dezvinovăţire a unora dintre cei implicaţi. Gelu Voican-Voiculescu: „Este vorba de DOAR patru morţi, în condiţiile unor evenimente violente de care nu avea niciun fel de responsabilitate noua putere abia alesă şi nevalidată”. Virgil Măgureanu, fost director SRI, chestionat dacă este acuzat de infracţiuni contra umanităţii: „Este o întrebare neroadă". Pentru aceasta fusese chemat, de fapt, de procurori. Nerozi sunt acum oamenii justiţiei, după ce o perioadă îndelungată au fost unii jurnalişti, iar înaintea lor unele victime. În numele acestor nerozi, câţi îşi mai aduc aminte, Ministerul Public redeschide o anchetă. Nu ştim dacă statul actual are interesul şi puterea să ajungă la resorturile puterii şi a deciziilor criminale din 1990. Actualul procuror general, pus în funcţie tocmai de partidul lui Ion Iliescu, s-a dovedit un ştergător de urme conştiincios pentru persoane din PSD aflate în situaţii complicate cu justiţia.

În general, ne complacem să filosofăm că un act de dreptate nu este niciodată realizat prea târziu. La nivel simbolic şi pentru trasarea unor borne morale, fireşte relevanţa rămâne. Ştim însă la fel de bine că instrumentarea unui act de dreptate are o relevanţă socială redusă în timp. Dacă ne-am apuca acum să facem un proces al comuniştilor (nu comunismului) care au impus sistemul în anii 1950, cu ordine de la Moscova, am asista la o parodie. Nu pentru că el nu se justifică, ci fiindcă nu mai este relevant pentru cei din prezent. Ceea ce se poate face este vânarea unor torţionari, de tipul lui Alexandru Vişinescu, încă rămaşi în viaţă, ultimii pioni ai unui mecanism criminal.

Aşadar, dincolo de imprescriptibilitatea unor crime, judecarea lor trebuie să fie relevantă pentru prezent.  Un proces al mineriadei din iunie 1990 finalizat după dispariţia lui Ion Iliescu ar însemna depăşirea acestui prezent neepuizat în care vieţuim, agăţaţi de ororile trecutului. Ne-am dovedi nerozi cu adevărat.