Nevoia de anticipate

Cine se uită pe cifrele barometrelor de opinie INSCOP apărute zilele acestea nu poate să nu observe starea de “graţie” şi limpezire a societăţii după purgatoriul alegerilor. Într-o măsură mai mare ca niciodată după 1989, societatea este convinsă de valabilitatea valorilor politice democratice şi binefacerile sistemului economic capitalist. Modelul democratic liberal a convins pe 81% dintre români, cel comunist mai are doar 14% nostalgici. Dictatorul N. Ceauşescu ar fi votat de doar 17% (de persoane preponderent peste 50 de ani), cel mai mic scor de după 1989, iar 71% ar vota împotrivă. Din scurta radiografie a istoriei recente, cei doi preşedinţi ai dreptei (Traian Băsescu – 30% şi Emil Constantinescu – 20%), fac împreună dublul celui perceput drept un continuator al regimului comunist (Ion Iliescu -24%). Opţiunea pro-occidentală, în special pro-americană se menţine la cote indiscutabile. Influenţa pozitivă asupra românilor este exercitată în special de SUA (36%), Germania (18%), în timp ce la antipod se află direcţia strategică iniţiată de USL în urmă cu 3 ani. Influenţa pozitivă a Rusiei este creditată de numai 4% din populaţie, iar cea a Chinei de 0,9%. Uniunea Europeană revine pe primul loc în preferinţe – 56%, urmată de NATO – 51%.

În topul încrederii în instituţii, surprinde saltul uluitor al DNA la o cotă de încredere de 56%, pentru prima oară pe locul trei, după Armată (76%) şi Jandarmerie (65%), chiar şi înaintea SRI (52%), Poliţiei (51%) ori BNR (51%). DNA mai face o demonstraţie de forţă şi în comparaţie cu Biserica, aflată într-o erodare constantă (doar 60% încredere) în ultimii ani. Faptul că o instituţie nou creată, pilon al statului de drept, aproape egalează o instituţie a României tradiţionale, că ataşamentul civic şi raţional faţă de faţă DNA îl atinge pe cel al unei meta sau para instituţii ne apare ca una dintre cele mai profunde mutaţii a ultimilor ani. Revirimentul democratic al românilor loveşte şi în popularitatea monarhiei ca instituţie de refugiu utopic în faţa dezamăgirilor republicii (se reduce la numai 20%, în scădere cu 10% în ultimele luni!). Votul câştigător pentru Klaus Iohannis a reconfirmat încrederea în capacitatea de schimbare prin participare şi implicare.

Singura zonă de alarmă este menţinerea impopularităţii unor instituţii fundamentale ale democraţiei, Parlamentul (doar 19%), alături de partidele politice (12%). Cele două se află într-o strânsă corelaţie, nereformarea lor constituindu-se în obstacole majore pentru modernizarea României. Pentru îndeplinirea speranţelor din 16 noiembrie este nevoie de o nouă majoritate reformatoare. În fond, pe cine mai reprezintă astăzi UNPR, PRL, PC? Cu ajutorul “partidelor zero virgulă ceva” se menţin active structuri transpartinice, agende publice confuze şi se fac planuri de supravieţuire a figurilor compromise ori expirate. Lăsarea unui răgaz de timp pentru reinventarea PSD ca partid de guvernare este o frână sistemică pe care România şi-o pune singură la picioare.

Ceea ce s-a recâştigat la nivelul la finalul lui 2014 trebuie să se oglindească şi în Parlament. Nu vorbim aici de popularitatea fluctuantă a unor partide, ci de un set de valori şi aspiraţii pe care românii le-au susţinut vehement pe 16 noiembrie şi care trebuie să se regăsească în noile programe de guvernare, nu în cosmetizări înşelătoare şi aceleaşi garnituri de oameni.

Despre importanţa excepţională a momentelor de mobilizare civică şi preţul enorm al ocaziilor ratate nu este cazul să insistăm. În 2005 s-a pus problema alegerilor anticipate în special de Traian Băsescu. Călin Popescu Tăriceanu a spus “pas” şi a ales să guverneze cu ajutorul susţinerii nocive a PSD. Decizia a însemnat temporizarea transformărilor, deconectarea faţă de agenda societăţii civile, a permis transferul reţelelor de corupţie, lâncezire în acţiunile de întărire a statului de drept. De fapt, după 1 ianuarie 2007, data aderării la UE, s-a vorbit de o involuţie. Un asemenea moment nu mai trebuie irosit în 2015. Este nevoie de alegeri anticipate pentru a restarta jocul politic pe noi coordonate. Cel care se poate opune, ca şi în 2015, este primul ministru, într-o acţiune de supravieţuire politică personală. Îl vedem răspopindu-se, renunţând la titlul de doctor, schiţând un joc independent faţă de tutela baronilor, dar şi preocupat să desprindă eticheta de “comunist” de blazonul politic a PSD.

Pentru ca orizontul de aşteptare actual să nu se transforme într-un cocktail periculos de frustrări, ură şi violenţă şi de noi ani irosiţi, guvernul Ponta IV trebuie tratat ca o ultimă formă de refugiu şi mascare a USL-ismului. Pentru că cine spune astăzi “Occident” nu se referă la politică externă. Spune în special politică internă. Aceleaşi legi, valori, norme, stat de drept ca acolo. Un model de societate la care niciodată nu pot subscrie parveniţii. Răgazul lor este pierderea noastră de timp.