Caută 
1 MIN
Nu ştiu care fizician sau alt om de ştiinţă ar fi putut defini mai bine relativitatea timpului şi spaţiului, şi limitele cunoaşterii, decât a făcut-o Nichita Stănescu în 11 Elegii şi în alte poezii adiacente.
Poezia este matematica sufletului; prin forţa verbului, ea ne dechide porţile tainice ale fiinţei şi nefinţei, ale cognoscibilului şi incognoscibilului.
Matematica operează cu cifre, poezia cu sentimente, cu stările cele mai ambigue prin care trecem şi atunci când simţim, fie şi pentru o clipă, bucuria de-a fi, şi atunci când suntem pătrunşi de cea mai neagră deznădejde.
Toate aceste stări pe care ştiinţa le poate defini cu greu, poezia le surprinde printr-o străfulgerare, prin zbaterea unor cuvinte ce se cufundă în propria lor cenuşă, după o ardere de tot.
Poezia e ecuaţia perfectă a stărilor noastre diurne şi nocturne, a relaţiei noastre cu inconştientul materiei şi al cosmosului, dar şi cu eul nostru profund.
Poezia ne relevă văzutul şi nevăzutul. Ne relevă trecutul nostru scufundat în beznă, rămas în memoria materiei ce ne înconjoară, dar şi cu viitorul ce se năpusteşte peste noi. Poetul e un receptacol sensibil la vibraţiile pe care micro şi macrocosmosul le-au înmagazinat sau urmează să le înmagazineze în interiorul lor. Viitorul îşi are o coerenţă a sa. El poate fi prefigurat. Desigur, în mare parte. Putem presupune că undeva, într-un gol cosmic, are loc gestaţia evenimentelor ce vor lua calea timpului prezent. Unele din ele se propagă asemenea undelor unui diapazon. Sau a valurilor pe suprafaţa unui lac. Deducţia o putem face apelând la intuiţie şi la premoniţie, care îşi au, desigur, şi partea lor logică. Raţională. Dar dincolo de raţiune intervine şi hazardul ce împinge cursul evenimentelor pe un anumit drum, după care, le deviază, în aparenţă, spre un alt ţel. În lume însă nu se desfăşoară nimic întâmplător. Schimbările din macrocosmos îşi au ca punct de plecare pe cele din microcosmos. Ultima particulă a materiei poate genera, oricând, un nou început şi un nou sfârşit al lumii. E necesar aici un infim impuls şi toată arhitectura universului nostru se va prăbuşi în haos, ca un castel de cărţi de joc.
Dacă macrouniversul ni-l putem închipui la nivelul imaginarului, în privinţa microuniversului intrăm într-un tărâm în care intelectul nostru nu are nici un reper pentru a-l putea vizualiza.
Dacă ne-am apleca mai mult asupra marilor poeme ale lumii, am rămâne surprinşi nu numai de frumuseţea şi complexitatea fără de margini a ideilor şi stărilor cuprinse în ele, dar am descoperi, cu surprindere, şi faptul că o mare parte din descoperirile ştiinţifice ale omenirii au fost formulate mai întâi în poezie.
Aceasta o putem vedea la Eminescu, la Blaga, la Ion Barbu, de ce nu, la Arghezi şi Bacovia (să ne gândim la poezia Lacustră), la Dante, Goethe, la Novalis, Leopardi, la Poe, Baudelaire, la Rimbauld, la Rilke, la Omar Khayym, Saadi, Hafiz, în textele vedice, în Cartea egipteană a morţilor, în Apocalipsa lui Ioan, în Cartea lui Iov, ca să mă refer la textele vechi, dar şi la poeţii moderni începând cu T.S. Eliot, Ezra Pound şi la alţi mari poeţi ai lumii.
Şi, desigur, putem depista aceşti germeni ai sublimelor revelaţii şi în opera lui Nichita Stănescu, de la a cărui naştere, iată, s-au scurs decurând optzeci de ani, în cele 11 Elegii Laus Ptolemeu, în Oul şi sferaetc., etc.
Ceea ce l-a preocupat pe Nichita au fost cuvintele, dar şi necuvintele. Nedefinitul, negânditul. Vidul. El şi-a deschis ochii spiritului spre un univers aflat dincolo de acest univers pe care îl putem, într-o măsură infimă, imagina. Ar trebui să fim înzestraţi cu o infinitate de simţuri ”neinventate”, cum spune Nichita Stănescu, de ere şi să posedăm nu numai un intelect mult superior nouă, dar şi un suflet pe măsură pentru a descifra legile după care se călăuzeşte forţa divină ce guvernează universul. Revelaţiile noastre sunt simple încercări pentru a pătrunde în lumea de dincolo, simple zgârieturi pe retina timpului în care ne-a fost dat să trăim. O picătură într-un ocean. Uneori însă această picătură conţine încrustată în ea imaginea adevărului absolut.
Dar iată cum începe, de pildă, Elegia întâia a poetului: ”El începe cu sine şi sfârşeşte cu sine./ Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l/ urmează nici o coadă de cometă.// Din el nu străbate-n afară/ nimic; de aceea nu are chip/ şi nici formă. Ar semăna întrucâtva/cu sfera,/ care are cel mai mult trup/ învelit cu cea mai strâmtă piele/ cu putinţă.” Versurile au ceva din enunţul unei teoreme. Urmează demonstraţia şi, la sfârşit, concluzia eliptică. Această construcţie logică, raţională conţine însă inserţii neaşteptate, descinderi în structurile nedifinite ale materiei, dar şi ale subonştientului, care conferă poeziei o forţă neobişnuită. ”Aici dorm eu, înconjurat de el./ Totul este inversul totului…” Şi mai clar această stare este exprimată în poezia Către Hypnos: ”Ei dormeau. Ei se năşteau dormind;/ …// Creşteau dormind, se îndrăgosteau dormind/ şi nunta şi-o celebrau/ prin somn.” Explicaţia pe care ne-o dă poetul legat de tărâmul bântuit de Hypnos e următoarea: ”Ei trăiau în somn pentru că/ numai în vis/ trăiau cu tot trupul odată.” Adică trăiau cufundaţi în lumea subconştientului, printre marile simboluri ancestrale, unde ”păsările lor zburau dormind,/ peştii înotau dormind./ Caii galopau în somn” ş.a.m.d.. Numai în această stare ei îşi populau ”în întregime” şi ”deodată forma”. Poetul nu ne deconspiră identitatea acestor stranii creaturi. Între lumea noastră şi lumea lor se ridică o perdea de ceaţă. Există totuşi o vagă corespondenţă între muritorii vii şi ”nemuritorii morţi”. Noi suntem inversul lor. Sau poate viceversa. Ei îi urăsc pe cei treji, spune poetul, deorece cei treji ”nu trăiesc în ei înşişi” şi nici ”nu-şi locuiesc tot trupul deodată.” Între unii şi alţii se cască o prăpastie a somnului. ”Ei trăiau în vis/ şi chiar şi arborii/ ca să-i adumbrească trebuiau/ mai întâi să adoarmă…” O atmosferă similară, dar mult mai angoasantă, o întâlnim şi în altă poezie, Somnul cu ferăstraie-n el: ”Somnul cu ferăstraie-n el/ taie capetele cailor/ şi caii aleargă nechezând cu sânge,/ ca nişte mese roşii, fugite pe străzi/ de la cina cea de taină.” Să revenim însă la Elegia întâi de la care am plecat. După enunţul ipotezei, apare şi demonstraţia, învăluită în aburii hipnotici: ”Aici dorm eu, înconjurat de el./ Totul este inversul totului…” Acest ”el” de care vorbeşte poetul poate fi divinitatea sau însuşi universul cuprins de somn:” Şirul de bărbaţi îmi populează/ un umăr. Şirul de femei/ alt umăr.//…// Bat din aripi şi dorm/ aici,/ înlăuntrul desăvârşit/ care începe cu sine şi se sfârşeşte cu sine…” Decriptând această elegie stănesciană, gândul ne duce la celebrul vers al lui Eminescu ”şi somnul morţii e viaţa lumii-ntregi.” Desigur, în cazul lui Nichita Stănescu somnul morţii are alte conotaţii. Nu zăbovim asupra lor, tocmai pentru a nu da naştere la intepretări speculative.
Să vedem mai degrabă ce se întâmpla cu eul nostru profund în momentul revenirii la stare de veghe. ”Dacă te trezeşti,/ iată până unde se poate ajunge:// Deodată ochiul devine gol pe/ dinlăuntru/ ca un tunel, privirea/ se face una cu tine.” Cu astfel de enunţ debutează A treia elegie. Şi continuă pe un ton abrupt, rău prevestitor ”/ Deodată devine gol pe dinlăuntru (e vorba de acel misterios el, n.n.)/ ca o arteră/ fără sânge/ prin care peisajele curgătoare ale somnului/ se văd.” Se intră apoi direct ”în criza” de timp, definită de poet astfel: ”Camera se revarsă prin ferestre/ şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi./ Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,/ mi se petrece-n irişi.// Mă amestec cu obiectele până la sânge,/ ca să le opresc din pornire,/ dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe/ spre o altă orânduire.” De fapt, starea de trezire e iluzorie. Revinirea din Hypnos e guvernată tot de legile lui Hypnos. ”Merg şi toate lucrurile dau din aripi/ aripile de piatră ale pietrelor/ bat atât de încet/ încât pot smulge din ele/ cristale de cuarţ ca pe nişte pene dureroase.” Avem de-a face cu o viziune desprinsă parcă din pictura lui William Blacke sau din frescele lui Bălaşa, bântuite de creaturi mitologico-arhetipale.
Nu ştiu care fizician sau alt om de ştiinţă ar fi putut defini mai bine relativitatea timpului şi spaţiului, şi limitele cunoaşterii, decât a făcut-o Nichita Stănescu în 11 Elegii şi în alte poezii adiacente. Închei citind din transparente aripi: ”Aici sunt odăi, camere, culoare/ săli de tron./ Regele păsărilor (timpul, n.n.) nu are aripi./ El nu are aripi/ pentru că prin el se zboară şi se dă din aripi…” Magnific, nu-i aşa?!.
Nichita Danilov este directorul Casei de Cultura „Mihai Ursachi”, scriitor şi publicist
