Nichita Stănescu la debut

Se fac, peste câteva zile, 30 de ani de la dispariţia lui Nichita Stănescu. Am mai scris despre autorul Necuvintelorşi în luna martie, atunci când se împlineau 80 de ani de la naşterea lui şi nu mă jenez să revin acum cu un comentariu poate un pic mai specializat. Asta pentru că am rămas cu impresia că încă nu s-a făcut suficient pentru acest mare autor, nici măcar în acest an care ar trebui să stea sub semnul lui. După 1990, i s-au adus tot felul de acuzaţii şi i s-a bagatelizat nu doar contribuţia la avansarea poeticităţii, ci şi opera propriu-zisă. Tocmai de aceea mă voi opri, de astă dată, asupra debutului său.

Citit astăzi cu o autosuficientă ignoranţă faţă de epoca în care a apărut, primul volumul al lui Nichita Stănescu, Sensul iubirii (1960), nu mai impresionează în ansamblul său. Ba chiar i s-ar putea reproşa (de fapt, i s-a şi reproşat) faptul că el conţine multe, prea multe poeme convenţionale, angajate, pe temele consacrate ale vremii. Totuşi, publicat la finele „obsedantului deceniu”, când dezgheţul ideologic abia îşi făcea simţită prezenţa timorată în literatura română, el reprezenta chiar un moment încurajator. Vocea lui Nichita Stănescu se detaşa în corul versificatorilor aliniaţi la comandamentul politic. Ar fi caraghios să încerc să justific acum concesiile (reale, dar evitabile doar cu preţul tăcerii editoriale) din cartea de debut, dar cred că e bine să nu uităm un lucru care pare rupt dintr-o altă realitate: Nichita Stănescu debutează la numai doi ani după al doilea val de arestări masive pe motiv politic. Tot atunci apare broşura lui Ovid S. Crohmălniceanu, Despre realismul socialist, semnul clar că Partidul nu intenţiona să scape literatura de sub control. Şi Labiş, şi Nichita Stănescu mută accentul dinspre artificialele izbânzi şi idealuri ale colectivităţii (care nu mai este naţională, culturală ori confesională, ci reducţionist-politică), spre eul cu dilemele sale adolescentine, chiar şi cu traumele sale şablonarde, cauzate de experienţa războiului, de teama de fascism sau de mândria de a trăi sub soarele care răsare ideologic de la Răsărit.

Cartea sa de debut reuşeşte însă să discrediteze, chiar dacă sfios, şabloanele epocii: discursul, chiar dacă este pus în slujba unor idei politice stereotipe, inevitabile atunci, nu mai cultivă din inerţie limbajul de lemn şi locurile comune, lipsa de implicare specifice poeziei agitatorice a epocii.

Nichita Stănescu ştie să imprime sevă şi unor poeme cu temă impusă. De pildă, o situaţie tipică a baladelor proletcultiste, care constă în evocarea copilăriei sau tinereţii înfometate sub vechiul regim burghezo-moşieresc dă naştere unui text de reală poezie, în care se poate detecta cea dintâi tresărire a ceea ce ulterior avea să devină marcă înregistrată a poeziei lui Nichita Stănescu: „Pe câmpu-ngheţat caii mureau, câte unul/ în picioare, cu ochii deschişi, de piatră./ Vântul îi răsturna pe rând, câte unul,/ bubuiau pe rând, câte unul,/ ca pe-o nesfârşită tobă de piatră.” Imaginea este şocantă prin lipsa totală de convenţionalitate, astfel încât tentativa care urmează imediat, de a marca, prin ea, un timp datat, pre-comunist, nu mai ţine; frigul pe care copilul îl resimte nu mai este unul istoric, ci unul care depinde de măreţia episodului impresionant al mişcării colosale, surprinsă parcă într-un instantaneu îngheţat. În loc să fie precis definit, timpul este, dimpotrivă, suspendat: ”Eram copil pe-atunci, mi-era frig,/ şi priveam, clănţănind, picioarele lor paralele,/ cu potcoavele-n aer, aburind de frig…/ unu, două, trei, patru, număram clănţănind de frig,/ picioarele lor paralele.” În fine, după o asemenea viziune înspăimântată, a unei cavalcade care nu este una a istoriei, ci una a imaginaţiei puerile febrile, aşteptarea mamei plecată după hrană (pentru că, conform şablonului, creatorul trebuie să fi avut musai o copilărie încercată de foame, de umilinţe sociale, de nedreptatea clasei exploatatoare) nu mai reuşeşte să fixeze în social drama infantilă: „Nu mă mai gândeam la nimic./ Mama s-a dus la oraş şi-o să aducă pâine./ peste tot e numai zăpadă.. cai… şi altceva nimic/ … patru, cinci, şase, şi altceva nimic./ De-ar veni odată cu pâine!”Ce mai este proletcultist, ce mai ţine de reţeta realismului socialist într-un astfel de poem? Aparent, tema copilăriei dezabuzate, dar, în realitate, nimic. Poetul reuşea să depăşească nonşalant şabloanele epocii şi să scrie poezie autentică în marginea convenţiei.

Sensul iubirii (titlu despre care nu se poate spune că se referea la iubirea faţă de Partid şi faţă de idealurile sale) conţine, pe lângă poemele pe linie şi pe lângă cele de factura celui mai sus comentat, şi câteva suave, graţioase poeme de dragoste. Erosul îşi recâştiga dreptul de a intra în poezie, eliberat de tarele conştiinţei apartenenţei la aceeaşi clasă şi scuturat de zgura mândriei cuplului de a participa la construirea unei lumi noi.

Îndrăgostiţii nu se mai iubesc lozincard, demonstrativ, din datorie patriotică şi spirit civic, guralivi şi mototoli, la umbra blocurilor noi, ci îşi recapătă statutul romantic de pereche a cărei puritate şi al cărei angajament afectiv, erotic mişcă, ca la Dante, aştrii şi toarnă o muzicalitate lascivă în formele şi contururile lumii din jur. Natura devine o proiecţie a îndrăgostitului, nu o sursă bună de exploatat în folosul clasei muncitoare, ca în nefrecventabila maculatură versificată a epocii: „Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,/ sub cortul adormiţilor gutui/ şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,/ văzduhul serii mi-ar părea căprui./ Eu te privesc în ochi şi-n jur se şterg copacii./ În ochii tăi cu luna mă răsfrâng/ … şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene/ dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.”

În literatura română nu se mai scrisese un poem atât de suav, de pur, de curat de mai bine de 15 ani. Nichita Stănescu reînnoda, de fapt, legăturile cu marea tradiţie a poeziei româneşti, de la Eminescu neideologizat, la lirica interbelică. Inutil să mai adaug şi faptul că, la nivel prozodic, un astfel de poem demonstra un rafinament, o virtuozitate şi o naturaleţe care sfidau simplitatea de chiuitură, pe model folcloric, din epocă.

P.S. Joi, 12 decembrie, de la orele 16, va avea loc la Casa de Cultură „Mihai Ursachi” lansarea unui volum care cuprinde integrala poeziei lui Nichita Stănescu, apărut la editura Vasiliana 98. Voi vorbi şi eu, în calitate de autor al studiului introductiv, alături de scriitori care l-au cunoscut pe poet, precum Emil Brumaru şi Horia Zilieru. După ce l-am recitit atent pe poetul necuvintelor, am convingerea că el rămâne ultimul mare poet al literaturii române, cu o influenţă încă neegalată. Tocmai de aceea merită, parcă, un interes mai mare din partea noastră, a tuturor.