No shit!…

Gata, ajunge, am vorbit destul despre lucrurile rele din ţara asta şi din lume, am criticat suficient, mi-e şi mie greaţă de câte prostii am putut să îndrug la adresa unora sau altora sau despre ce nu merge ici sau colo. Astăzi am să vorbesc numai şi numai de bine, am să descriu doar lucruri bine făcute şi frumoase pentru că lumea are şi asemenea părţi, nu-i aşa?

Acum câtva timp, nu demult, am mers la o pomenire în cimitirul Eternitatea. Ştiu, nu sună ca un început bun şi frumos, dar asta e, moartea este viaţă, iar viaţa este moarte, ambele sunt la fel de naturale în univers. Eram împreună cu soţia şi copiii. Ne-am prezentat la mormânt, n-am să descriu despre ce sau cine era vorba pentru că nu asta e intenţia mea. Atmosfera era cum e în asemenea momente, sobră, tristă, de reculegere.

Numai că toate aceste lucruri nu sunt înţelese de cei mici. Ei sunt încă prea plini de viaţă şi trebuie să se mişte în continuu, să întrebe, să arate spre un obiect sau om, să pună mâna pe ceva, orice, să dorească totul. Eu a trebuit să am grijă de ei şi i-am scos la plimbare printre morminte. A devenit chiar ca un fel de oră de instruire pentru ei, de familiarizare cu ceea ce înseamnă, în general, morminte, cimitire, înmormântări. Cimitirul Eternitatea e unul foarte interesant, dintre cele mai interesante din ţară, plin de istorie, în el poţi vedea aproape ca în inelele unui copac, diferitele momente din timp ale acestei ţări. Poze pe cruci cu soldaţi în uniforme, soţ şi soţie alături în straie de la începutul secolului XX, elicii de avion în loc de cruci, morminte de personalităţi celebre moarte sau încă în viaţă (am dat peste mormântul lui Constantin Simirad, fostul primar, care mai trăieşte, bine mersi!…) şi multe altele. O adevărată lecţie de istorie, viaţă şi moarte.

Numai că la un moment dat preumblarea a fost întreruptă de cel mai mare dintre copii care, cuprins fiind de atâta presiune istorică, a simţit ca are nevoie să, mă scuzaţi, se uşureze, la propriu. Senzaţia a fost de mică la început, dar în timp ce căutam un loc pentru aceasta a devenit de mare şi urgentă chiar.

Am expediat fata la maică-sa, spre mormântul unde preotul deja venise, şi am pornit în căutarea unui loc potrivit cât de cât pentru ce aveam noi nevoie. Am mers de-a lungul unei laturi a cimitirului să căutăm tufe la marea nimereală, dar nu am găsit nimic potrivit pentru că erau peste tot morminte şi nu se cade să le calci sau să le întinezi în vreun fel, ca să zic aşa. Am renunţat la treaba în natură şi am recurs la planul B de căutare a unei toalete adevărate, mai ales că am observat că băiatul rezista eroic, intrase cumva în jocul căutării şi se mai putea ţine. Era foarte posibil, gândeam eu, să existe aşa ceva într-un cimitir atât de mare şi de vechi şi de vestit şi apreciat unde parcela de 2/2 se vinde la centimetru pătrat, asta dacă se mai găseşte vreo una de vânzare, dacă nu, la negru sau second hand… (parcă văd şi anunţul: „Vând sau schimb loc de mormânt folosit doar de două ori. Arată ca nou, dau şi factură!…”). Ne-am îndreptat în acest sens înspre centrul cimitirului, unde se află şi biserica. Am înconjurat-o pe aceasta şi era cât pe ce să intrăm val vârtej în clădirea mortuară crezând fericiţi că am găsit ceea ce căutam. Dar nu, nu era voie de aşa ceva acolo…

Am înconjurat mai departe şi evrika! am zărit pe un stâlp o săgeată albă pe care scria cu albastru ca o rază a speranţei TOALETĂ. Deci există, am zis, nu m-am înşelat! Este perfect, Doamne, mulţumesc!… Am pornit în direcţia arătată. Am mers ceva vreme fără să vorbim şi nu se întrezărea nimic. Simţeam că plodul meu începe să se relaxeze la aflarea veştii că există o finalitate în apropiere şi mă temeam să nu se scape pe el că fix asta îmi mai trebuia.

În liniştea aceea m-a săgetat încă un gând negru: am uitat să iau hârtie igienică! dar şi această îndoială mi-a fost spulberată întrucât o a doua săgeată ne-a reînnoit curajul, semn că nu ne-am înşelat şi că ceva trebuia să existe, cu tot cu hârtie, la capăt, în direcţia aceea, înspre dealurile vecine…

În sfârşit, s-a terminat cimitirul şi am zărit în capătul aleii un container naval alb, curat, ce părea a fi exact locul tronului mult visat. Când am ajuns la el însă am constatat dezamăgiţi că nu era aşa ceva, ci doar un loc de depozitare a uneltelor. În schimb, când ne-am întors privirile am prins cu coada ochiului, chiar în imediată noastră proximitate o, cum să-i zic, că nu mai ştiu, latrină, hazna, gaură de căcat, bortă pentru vomă, habar n-am… Era o ridicătură din ciment murdar, erodat, cu acoperiş spart şi două uşi de metal gros, ruginit şi imposibil de închis pe care erau zgâriate, vorba lui Arghezi, „cu unghia de la mâna stângă”, cele două cuvinte care trebuiau să împartă lumea doritoare să intre în FEMEI şi BĂRBAŢI. Arăta de sfârşit de secol XVIII atât în exterior, cât şi în interiorul unde nu găseai nimic decât o gaură şi două cărămizi pe care să te ridici deasupra putorii, pişatului şi … a restului. Din gaură, ca o limbă, ieşea excrementul, construit, de secole şi până azi, de mii de oameni disperaţi care nu au avut altă soluţie decât să se refugieze acolo pentru uşurare.

Hârtia igienică nu fusese inventată încă în momentul ridicării „aşezământului” aşa că nu era nici măcar în proiect, era un obiect SF, de undeva din viitor. Prin urmare am lăsat copilul să se screamă într-un echilibru precar pe cele două cărămizi, deasupra Iadului însuşi, şi am alergat într-o turbare jumate de cimitir înspre mormânt, la nevastă-mea, după hârtie.

Aproape de locul respectiv mi-am încetinit fuga să nu alarmez lumea şi să stric atmosfera, mi-am luat căciula în mâini pentru că aşa se cuvine în preajma unui mormânt, a preotului şi a adunării îndoliate, m-am apropiat de nevastă-mea încet, pe la spate, şi i-am şoptit la ureche apăsat: „Hârtie, dă-mi hârtie sau şerveţel, repede!!!…” Preotul, lângă mormânt, aproape de noi, citea din Sfânta Scriptură, iar dascălul îi ţinea isonul. Nevastă-mea a început să scociorască precipitată prin geantă, a găsit un pachet de şerveţele, mi l-a palpat pe la spate, iar eu, cu acelaşi calm de la început, am refăcut mişcările în sens invers celor de la venire: m-am îndepărtat încet şi spăşit cu faţa înspre adunare, mi-am pus căciula, m-am întors şi tunde-o la fugă ca un nebun printre cruci şi copaci spre latrină… Acolo fiu-miu, roşu tot de la ţinut respiraţia şi de nerăbdare, mi-a zâmbit larg şi fericit de parcă vedea un înger.

Când am ieşit de acolo teferi şi nevătămaţi mi-am făcut o cruce mare, cea mai sinceră cruce de când mă ştiu dintr-un cimitir.

Acuma, ce să mai zic… nimic.

Briscan Zara este scriitor şi publicist