Noica şi Securitatea. O nouă versiune

E de mirare cum de nu a stârnit dezbateri mult mai consistente cartea lui Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, despre care a mai fost vorba în această pagină. Ar fi meritat din plin, mai ales că ea vizează nu doar trecutul, ci şi prezentul sau mai precis modul acestuia de a se legitima.

Una din răsturnările de situaţie care ar trebui să producă stupoare îl reprezintă cazul Noica; e vorba de o performanţă de evaluare pioasă, de ocultare a unor informaţii, care a condus, în cele din urmă, la impunerea sa de către ciraci ca model nu doar intelectual, ci în măcar egală măsură şi etic. Nu verdicte înguste intenţionez să emit în cele ce urmează şi nici despre o coborâre de pe piedestal a lui Noica nu poate fi vorba. În filosofia noastră, atâta câtă e, el ţine prim-planul. Autorul Povestirilor despre om a devenit o figură legendară nu doar graţie operei sale (de necontestat, aceasta, dar accesibilă, prin titlurile ei importante, mai ales specialiştilor), ci şi datorită mitului pe care l-au ţesut în jurul numelui său Jurnalul de la Păltiniş şi, după 1990, discipolii săi, în special Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, care au căpătat şi o legitimare publică, nu doar profesională, ci, culmea, prioritar morală, prin ucenicia lor nobilă. Imaginea-tip, care a invadat spaţiul public al ultimilor 24 de ani, este cea a lui Noica, filosoful rupt de realitate, dezinteresat de valorile lumii, confiscat exclusiv de cele ale spiritului, trăind în mandala pură a marii culturii. Aparent, nimic mai diferit şi mai evazionist în raport cu sistemul comunist. Dacă nu a avut chemarea de a fi un disident, Noica ar reprezenta cazul tipic al rezistenţei prin cultură. Interesat de aerul rarefiat al marii filosofii, ocupat să-şi antreneze învăţăceii în marea cultură occidentală, maestrul părea, pentru un public câştigat de modelul său paideic (real, asta e indubitabil) a trăi atemporal. Ce ne spun însă documentele scoase la lumină din arhivele Securităţii? Surprinzător, de nu chiar şocant pentru cei mai mulţi, deranjant, de nu chiar catastrofal pentru cei care se revendică de la autoritatea morală a filosofului, Noica iese, din analizele lui Gabriel Andreescu, un „important agent de influenţă”. Pare o etichetă scandaloasă, dar documentarea ei este dificil, de nu chiar imposibil de contracarat.

Recurgând la documente, Gabriel Andreescu ţine să demonstreze, e adevărat că şi cu o uşor pedantă satisfacţie, „ataşamentul victimei faţă de torţionari”. Încă din puşcărie, filosoful este binevoitor şi deschis faţă de organele de anchetă. Dar mă tem că a-i reproşa aşa ceva e cel puţin nepotrivit. De fapt, e de-a dreptul imoral. Faptul trebuie consemnat şi atât, fără a fi supus unui rechizitoriu. Dar a trage concluziile logice în urma unor declaraţii (date în condiţii de libertate, nu în detenţie) sau a unor rapoarte ale ofiţerilor care erau în legătură cu el nu mai constituie decât un exerciţiu hermeneutic normal. Or, încă din 1966, într-o pagină care este, şi stilistic, a sa, Noica îşi declara dorinţa de a-şi nota, cu toată sinceritatea, pentru uzul organelor de Securitate, părerile şi opiniile sale faţă de subiectele despre care ar fi fost întrebat. Începând cu 1980, filosoful va fi folosit de Securitate în vederea influenţării unor personalităţi marcante ale exilului, precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade. Ceea ce nu înseamnă că disponibilitatea sa de a colabora depăşeşte o anumită graniţă a ceea ce el considera a fi rezonabil etic. În orice caz, informaţiile pe care le oferă despre amicii exilaţi, pe lângă care avea trecere, sunt detaliate şi consonante cu interesele Securităţii. Să nu fi bănuit cărturarul că imunda instituţie se foloseşte într-un fel malefic de ele? Adevărul e că Noica credea în ce spunea. Îşi consemna opiniile cu toată convingerea. Concluzia lui Gabriel Andreescu pică firesc, în urma documentelor: „Noica interiorizase verdictele opresorilor săi”. Şi încă: „La Constantin Noica frapează stilistica supunerii, într-un grad cum nu am descoperit în dosarele altor oameni de cultură”.

În plus, ideile naţionaliste care se insinuează în scrierile târzii ale filosofului rimează suspicios cu orientarea naţionalistă pe care a cunoscut-o comunismul în varianta sa ceauşistă. Coincidenţă? Simplă „convergenţă de idei”, cum s-a considerat adesea? Gabriel Andreescu socoteşte că e vorba chiar de „planuri concrete de susţinere a tezelor dubioase ale regimului urmate de Noica punctual.” În acest punct, interpretarea părăseşte terenul sigur al documentului şi alunecă pe cel riscant al speculaţiei. Eu unul nu pot accepta ideea că un cărturar precum Noica accepta să realizeze, în cărţile sale, temele trasate de Securitate. La urma urmelor, cazul său e, ca al atâtor alte personalităţi ale culturii din acest dement veac XX, unul tragic. Că s-a lăsat folosit ca agent de influenţă nu este exclus. Că a cedat, uşor-uşor, la presiuni, că s-a lăsat chiar momit, atras pe această pantă de viclenia unui sistem exersat, e aproape limpede. Cert e însă că nu şi-a vândut benevol sufletul. Că nu şi-a pierdut umanitatea. Gabriel Andreescu nu omite nici el acest aspect şi bine face: „Marea surpriză a dosarelor de Securitate este de a-l dezvălui pe Noica drept unul dintre cei mai harnici agenţi de influenţă, care a emis enormităţi în favoarea regimului şi a asumat un discurs al docilităţii depline; şi, simultan, drept un om de o corectitudine şi o blândeţe covârşitoare”. De aceea, afirmaţia că el „nu poate fi pe deplin responsabil” de traumele psihologice pe care i le-au cauzat toate experienţele la care a fost supus adaugă un bemol etichetei obiectiv valabile, tehnice, de „agent de influenţă”.

Cine consideră însă că astfel de cazuri pot fi cântărite în termeni de bine şi rău, fără o zonă intermediară între aceste extreme, greşeşte profund. În orice caz, oricât de dur sună verdictul, el se sprijină pe documente de netăgăduit. În plus, nu are un ton justiţiar. Noica nu e un profitor al regimului, nici un colaborator cinic. E un naiv, poate. Unul care a crezut că negoţul cu diavolul e posibil. Că utopia culturală pe care o gândise e realizabilă sub comunism. Nimic de genul acesta nu a fost posibil sub comunism. Nici măcar, iată, „rezistenţa prin cultură”. Care a avut şi ea de plătit preţul său.