Noua nouă stângă

Mi se pare greşit să interpretăm apariţia noii noi stângi (a mişcărilor de tip Occupy sau Indignados şi a partidelor ca Syriza şi Podemos) doar ca reacţie la criza economică şi la incapacitatea partidelor mainstream de stânga de a-i face faţă. Fireşte, criza economică nu avea cum să nu genereze o reacţie. Fireşte, partidele mainstream de stânga s-au dovedit la fel de pro-business ca partidele de dreapta. Dar nimic din toate astea nu ne ajută să înţelegem de ce, de exemplu, reacţia a fost, în fiecare ţară afectată, cea a protestelor fără lideri.

Conceptul central al noii noi stângi este cel al egalităţii în autonomie. Orice atingere adusă autonomiei individuale este percepută ca o pierdere (sau cel puţin ca o atenuare) a calităţii de fiinţă umană. De aici opoziţia faţă de practici economice care lezează autonomia celor care sunt afectaţi de ele, faţă de inegalităţi sociale care deteriorează capacitatea majorităţii indivizilor de a-şi menţine autonomia, sau faţă de practici ale instituţiilor publice care au acelaşi efect (politici pro-business, corupţie, lipsă de transparenţă etc.). Tot de aici şi angajamentul masiv în favoarea democraţiei şi a drepturilor omului (cu accent pe drepturile sociale), percepute ca unici garanţi ai autonomiei individuale.

Egalitatea în autonomie este înrudită cu conceptul propriu-zis liberal al egalităţii în libertate. Doar că obligaţia de a respecta autonomia celuilalt presupune şi obligaţia pozitivă de a interveni pentru a asigura această autonomie, atunci când celălalt nu şi-o poate asigura prin efort propriu. Înţeleasă în felul ăsta, egalitatea în autonomie generează solidaritate ca obligaţie morală corelativă.

În plus, spre deosebire de libertate, atribuită exclusiv fiinţelor umane, autonomia poate fi extinsă şi asupra naturii. De aici o puternică dimensiune ecologistă a noii noi stângi: nu doar fiinţele umane trebuie să subziste în autonomie, ci şi natura. Din perspectiva asta, orice practică economică prin care naturii îi este lezată autonomia este la fel de inacceptabilă ca practicile economice care afectează autonomia indivizilor umani. Noua nouă stângă este prima mişcare politică, socială şi intelectuală majoră care se opune vădit antropocentrismului inerent tuturor mişcărilor precedente, fie ele de stânga sau de dreapta.

Solidaritatea însăşi devine nu doar solidaritate de clasă (ca în cazul vechii stângi), nici doar solidaritate faţă de semeni (ca în cazul noii stângi), ci şi solidaritate faţă de orice specie a Celuilalt, inclusiv faţă de acel Celălalt care este natura. Egalitatea în autonomie presupune aşadar punerea pe picior de egalitate a oamenilor şi a mediului natural, o universalizare a discursului despre autonomie.

Dacă înţelegem centralitatea egalităţii în autonomie pentru noua nouă stângă, înţelegem cu relativă uşurinţă şi refuzul de a produce lideri (pentru că existenţa liderilor presupune existenţa unei ierarhii) şi înlocuirea lor cu facilitatorii, opţiunea pentru democraţia participativă şi deliberativă, refuzul organizaţiilor ierarhice şi înlocuirea lor cu organizarea de tip reţea, sau refuzul organizaţiilor închise, cu graniţe clare între membri şi nemembri (pentru că astfel de organizaţii lezează autonomia Celuilalt – în cazul de faţă a nemembrilor). Pe scurt, înţelegem toate trăsăturile distinctive ale noii noi stângi.

Noua nouă stângă nu va putea produce manifeste, ci wiki-manifeste, la redactarea cărora poate participa oricine, oricând, cu condiţia să respecte anumite reguli. Inclusivitatea devine totală, la fel ca fluiditatea graniţelor identitare. Noua nouă stângă este, din toate punctele de vedere, una pe de-a-ntregul post-modernă.

Originile intelectuale ale vechii stângi se regăsesc în socialismul muncitoresc din secolul al XIX-lea, iar modelul său organizaţional este fabrica. De aici structura ierarhică, supunerea inferiorului faţă de autoritatea superiorului, organizarea de tip militar („armatele muncitoreşti”) după modelul liniei de producţie, preferinţa pentru unitate în defavoarea diversităţii (faimoasa disciplină de partid), exclusivismul („noi” versus „ceilalţi”) şi centralismul. Regăsim acest tip de organizare la toate partidele vechii stângi, fie ele comuniste, socialiste sau social-democrate – şi la toate sindicatele.

Tot fabrica este şi modelul noii stângi, dar nu în sens de linie de producţie, ci în sens de firmă. De aici accentul pus pe PR, pe team building, pe corporate identity, pe middle management (ca asset strategic) – şi preluarea masivă a valorilor şi a stilului de comportament ale clasei de mijloc. Centralismul poate dispărea, iar „unitatea” organizaţiei este redefinită ca acomodare şi complementaritate între roluri, la care se adaugă comunitatea de valori şi unitatea în jurul scopului. Ierarhia continuă să rămână însă o trăsătură fundamentală, ca şi exclusivismul (distincţia dintre „noi” şi „ei”). Noua stângă nu a mai fost însă una muncitorească, ba chiar a contribuit masiv la distrugerea organizaţiilor muncitoreşti, în numele unui ideal universalist.

Prin contrast, originile intelectuale ale noii noi stângi se regăsesc în mişcările anarhiste din secolul al XIX-lea, iar modelul său organizaţional este reţeaua. Cu alte cuvinte, asistăm la apariţia unei stângi care nu se revendică nici de la socialismul organizat (marxist sau nu), nici de la sindicalism, ci de la stânga anarhistă, care în secolul al XIX-lea şi în cel al XX-lea a pierdut bătălia cu stânga exclusivistă şi organizată ierarhic. Asistăm practic la un reviriment al tradiţiei anarhiste. E, dacă vreţi, revanşa lui Proudhon (sau a lui George Orwell) asupra lui Marx.

Poate voi scrie altădată despre cum a fost posibil acest lucru. Deocamdată însă vreau să închei cu constatarea că noua nouă stângă nu e doar o reacţie la criza economică, ci şi o propunere de regândire şi de reaşezare a lumii în care trăim. O propunere care se opune inclusiv vechilor forme şi viziuni ale stângii. Şi care a luat pe nepregătite şi „dreapta”.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist