Caută 
4 MIN
E mic, firav, nesigur şi timid. Ca un puşti crescut într-un mediu ostil în care adulţii se ucid, fiecare în numele propriului adevăr
Nu cred să fi asistat în ultimii 26 de ani la o mai mare ruptură între ce discută şi pe ce se ceartă politicienii şi ce se întâmplă în opinia publică. Până la criza care a început să ne atingă şi pe noi prin 2009 lucrurile păreau, şi cumva şi erau, destul de clare. Cu toată agitaţia de la suprafaţa politicii, românii cam ştiau unde şi cine sunt, spre ce se îndreaptă şi la ce aspiră. Unii se tot îmbogăţeau, privilegiaţii din vârful piramidei sociale, alţii, din aşa-zisa clasă de mijloc simţeau deja cum le cresc şi lor puterile, mulţi, cei mai mulţi de fapt, deşi încă săraci aspirau cu relativ optimism la o bunăstare mai mult decât promisă, pentru că se vedea deja de după colţ sau peste gardul vecinului.
Politicenii se certau în continuare dar majorităţii nici că-i păsa. Creditul cu buletinul bătea orice luptă pentru putere sau dispută ideologică. Stânga sau dreapta? Nu conta cum îi spui sau cum îţi spui. Banii chiar nu aveau miros. Criza ne-a dat peste cap. Descopeream cu stupoare şi imensă frustrare că mai binele chiar fusese duşmanul binelui, că realitatea era o iluzie şi iluzia, un măr otrăvit. Iar în timp ce, cu puţine excepţii, cei cu adevărat bogaţi deveneau parcă şi mai nesimţit de bogaţi, bunăstarea tuturor celorlalţi se topea de la o zi la alta într-o masă amorfă de disperare şi depresie.
Politica îşi reintra în drepturi iar soluţile pe care le promiteau politicienii recăpătau culoare ideologică. Şi pentru că lumea sărăcea, stânga era pe cai mari. Atât de mari că le-au sărit în spate şi liberalii, gata mereu de orice compromis girat chiar de propria lor istorie. Aşa ne-am pricopsit cu USL, o cacealma populistă, expresia ultimei iluzii de masă pe care clasa noastră politică ne-o mai putea livra. A fost cântecul de lebădă asurzitor, vulgar şi morbid al sistemului de partide care-şi mai spuneau încă de stânga sau de dreapta, în numele unor ideologii, totuşi, onorabile. Şi poate că agonia lor ar mai fi durat, poate că din cenuşa lor ar fi început să renască o generaţie de politicieni mai responsabili, dacă nu ne-ar fi lovit, suprapunându-se pe prima, o a doua mare criză. (Cu siguranţă, ele nu s-au legat din întâmplare, dar asta e mai puţin evident acum.). Să-i spunem, sintetic şi în abstract, criza de noi înşine.
Ştiam câte ceva de mai mulţi ani şi de la mai mare distanţă dar parcă ne obişnuiserăm. Terorismul de care vorbim acum zilnic nu a apărut la începutul anului trecut, odată cu Charlie Hebdo, tragedia care ne-a deschis pentru prima dată ochii, nouă, românilor, asupra unui fenomen pe care occidentalii îl prizaseră deja în destule reprize. Pentru noi a fost însă ca un botez. Au urmat altele şi altele, pe care le simţeam din ce în ce mai atroce, şi-apoi tsunamiul. Valul de refugiaţi. A fost începutul, tot mai concret şi mai apăsător, al unui nou război civil românesc, unul în care nu se mai bate stînga cu dreapta, nu se mai urăsc săracii cu bogaţii sau cu mai puţin săracii, ci unul în care ne confruntăm de data asta cu noi înşine. Cu cine suntem de fapt. Iar asta e cea mai grea criză. Cea mai periculoasă. Nu mai suntem de stânga sau de dreapta, social-democraţi, liberali sau conservatori. Nu mai privim diferit lucrurile, ci descoperim că suntem diferiţi. Nu mai greşim, nu mai iertăm. Suntem doar buni sau răi. Suntem de partea Binelui sau de partea Răului. Definitiv. Fără nuanţe, fără dileme, fără cale de mijloc, fără compromis, fără negocieri. Nu credem că, ci ştim că. Iar ăsta e semnul cel mai clar că de fapt chiar nu mai ştim cine suntem. Pentru că atunci când nu mai ştii cine eşti, nu te mai defineşti decât prin opoziţie cu celălalt. Cu străinul. Şi străinul îţi ocupă mintea, golită deja de sine, şi începi să-l vezi peste tot.
Ce urmează? Nu ştiu. Ne vom scoate ochii, că oricum nu ne mai folosesc din moment ce am uitat să ne mai privim în oglindă? Sau vom descoperi, cam ca printr-o minune, un nou centru, dincolo de stânga şi de dreapta aşa cum le ştim, de Noi şi Ei, de binele absolut şi răul total? Un nou centru, acum un copil încă firav, nesigur şi atât de timid?
