Noul vals

Când acest text va intra în atenţia cititorilor, rezultatele alegerilor legislative federale din Austria vor fi deja cunoscute. Exit-poll-urile îi situează pe primul loc pe creştin-democraţi (Partidul Popular – ÖVP) cu 31 de procente, urmaţi de dreapta dură (Partidul Libertăţii – FPÖ) şi Partidul Social-Democrat (SPÖ), aproape la egalitate, cu aproximativ  26. Vom vedea, cu toţii, cifrele finale şi reprezentarea parlamentară, existând încă două partide mici cu speranţe de a intra în legislativ, dat fiind sistemul proporţional cu prag utilizat de Austria.

Se va verifica în curând acurateţea predicţiilor care îl anunţă drept cancelar pe Sebastian Kurz, tânărul lider (treizeci şi unu de ani) al ÖVP, în fruntea unei coaliţii între partidul său şi dreapta dură. Date fiind tensiunile apărute în ultima vreme între creştin-democraţi şi soacial-democraţi, parteneri în actuala coaliţie guvernamentală, este greu de crezut că proiectul ar putea fi prelungit pentru încă o legislatură.

Scrutinul austriac reprezintă ultimul episod din 2017 al serialului de bătălii între moderaţi şi dreapta dură/ extrema dreaptă, intens mediatizat şi recenzat, adesea cu o subiectivitate specifică mai degrabă criticului de film decât analistului politic. Au fost legislativele olandeze (martie), prezidenţialele franceze (aprilie-mai) urmate de scrutinul pentru Adunarea Naţională, apoi alegerile legislative federale din Germania (septembrie). Vor mai vota cehii, la sfârşitul săptămânii viitoare, dar evenimentele de acolo nu suscită prea mult interes, deşi se întrevăd progrese pentru dreapta dură, populistă şi anti-imigraţie, condusă de Tomio Nokamura, un politician născut la Tokio într-o familie mixtă.

Austria, însă, este o ţară în care FPÖ face parte din establishment-ul politic, nu este o forţă antisistem. Temerile şi previziunile sumbre – de la Bruxelles şi din celelalte medii pro-integrare, precum şi din zona stângii – aproape că au lipsit sau au fost exprimate la volum redus, în această perioadă. Nu la fel s-a întâmplat anul trecut, la prezidenţiale. Pe fondul crizei migranţilor (care nu a ocolit Austria) şi a disputelor politice naţionale şi europene care au însoţit-o, electoratul l-a votat, în măsură semnificativă, pe Norbert Hofer, candidatul FPÖ. A fost învins de rivalul său ecologist după un tur secund cu repetiţie, reluarea fiind dictată în urma unor probleme în gestionarea voturilor prin corespondenţă, care ar fi putut crea dubii privind învingătorul real, întrucât diferenţa între candidaţi era sub un procent). Nu a fost un episod tocmai măgulitor pentru democraţia austriacă, dar totul s-a sfârşit cu bine.

Mult mai important a fost, însă, semnalul dat de publicul austriac: aproape jumătate dintre alegători au optat, în turul secund, pentru un partid a cărui istorie timpurie este asociată cu extremismul de dreapta şi care nu s-a abţinut de la enunţuri populist-xenofobe nici în epoca leadership-ului charismatic oficial sau neoficial al lui Jörg Haider (mijlocul anilor ’80 – mijlocul anilor 2000), nici în ultimii ani. Spre deosebire de formaţiunile dreptei dure din alte ţări europene – tabloul este divers şi ar merita o discuţie separată – în Austria alternează perioadele în care FPÖ este considerat drept un partener legitim şi cele în care forţele tradiţionale (creştin-democraţii şi socialiştii) îl boicotează. E greu de spus dacă aceste variaţii de atitudine se datorează cu precădere liniei FPÖ sau intereselor egoiste ale celorlalţi – cel mai probabil, e o combinaţie între cei doi factori. Plecarea din partid a lui Haider şi, ulterior, moartea acestuia într-un accident rutier petrecut în 2008 nu au schimbat mult datele problemei.

Creştin-democraţii l-au adus pe Haider la guvernare, în 1999, acesta acceptând să fie „vioara a doua”, deşi obţinuse acelaşi număr de deputaţi ca ÖVP şi îşi depăşise chiar partenerul la votul popular: un avans infim, mai puţin de 500 de voturi. Exerciţiul puterii a erodat FPÖ, astfel că prelungirea coaliţiei după scrutinul din 2002 s-a făcut de pe poziţii net favorabile creştin-democraţilor. Lecţia pe care ÖVP a extras-o din acest episod a fost, probabil, aceea că alegătorii i-au aprobat opţiunea şi nu au văzut nimic extremist în politicile cabinetului. În ceea ce-l priveşte, FPÖ s-a văzut confruntat cu o problemă ce ameninţă frecvent partidele aflate la marginea sau la extrema spectrului electoral, care intră în Executiv: ele se trezesc deseori sancţionate pentru că nu au satisfăcut aşteptările nerealiste stimulate în campanie, pentru că nu pot găsi miniştri competenţi, pentru că nu-şi mai pot dirija propaganda împotriva unui „sistem” care le marginalizează şi aşa mai departe.

Aşadar, ne putem îndrepta acum către o nouă intrare a FPÖ în cabinetul de la Viena. Au fost, în trecut, un caz de susţinere parlamentară a socialiştilor din SPÖ (1970), o participare în cabinetul dominat de SPÖ (1983), dar ele s-au produs din postura de partener minor; colaborarea anterioară cu creştin-democraţii din ÖVP ar putea fi segmentată tot pe această bază: partener (aproape) egal după 1999, partener minor după 2002.

Dacă vor fi confirmate oficial, cifrele de ieri vor marca o repetare a situaţiei din 1999. Locul secund al dreptei dure a fost obţinut şi pe fondul declinului explicabil al socialiştilor, după ce au condus trei coaliţii succesive cu ÖVP. Şi socialiştii, şi creştin-democraţii s-au comportat lamentabil la prezidenţialele de anul trecut, candidaţii lor ieşind din cursă în primul tur, ambii cu circa unsprezece la sută din sufragii. SPÖ nu a reacţionat convingător, în timp ce ÖVP şi-a modificat agenda politică în aşa fel încât să includă câteva teme centrale ale dreptei dure – a fost, de altfel, acuzat de plagiat. Dar, combinată cu imaginea juvenilă a noului lider, strategia a funcţionat.

Alegerile de ieri s-au axat în primul rând pe migraţie, cel mai aprig discutate fiind consecinţele ei culturale şi bugetare. Evident că aceste subiecte sunt strâns legate de tematica europeană, toate semnalele arătând că Austria va fi un partener reticent în tot ceea ce ţine de accelerarea integrării. Indiferent de compoziţia lui – dar mai ales dacă va avea la bază o coaliţie ÖVP-FPÖ – noul guvern va căuta să arate că a înţeles semnalul electoratului.