Noutăţi?

► Precum colivie (sau alifie). De la Digi24 (8.10, ora 8,15) am aflat că, în urmă cu o săptămână, „pelerini plini de evlavIe veniseră deja la Iaşi la moaştele Sfintei Parascheva" (prin majusculă în corpul cuvântului marcăm accentul). Aşadar, cuvântul pe care l-am evidenţiat grafic a fost accentuat pe vocala i, deşi accentul normal (ba chiar etimologic) este pe a: evlAvie. Este foarte posibil că prezentatoarea ştirilor să nu se fi întâlnit niciodată cu acest cuvânt, nici în ceea ce priveşte sonoritatea, nici grafia. Şi nici n-ar fi de mirare; de exemplu, pe internet, în afara semnalării cuvântului în surse lexicografice, celelalte postări trimit la texte reprezentând discursul religios. În special o postare-diagnostic atrage atenţia: „Evlavia (starea pe cale de dispariţie)", cu 7037 de vizualizări, totuşi! Dar, dacă persoanei care a greşit i-ar fi căzut sub ochi, ca obligaţie profesională, cuvântul CORABIE (nici acesta frecvent în vorbire), oare cum l-ar fi accentuat: corabIe, ca farfurie sau pălărie? Când, de fapt, în cuvântul respectiv, ca şi în evlavie, accentul este cel din gradAţie, somAţie ori casAţie. Ne întrebăm dacă, în lipsa curiozităţii din fişa postului, noutatea nu este în stare să provoace fiorii cunoaşterii?

► De unde ghi-? Într-un reportaj despre grave lipsuri în domeniul spaţiilor didactice, a fost prezentată şi o grădiniţă din judeţul Tulcea: nu doar că pupitrele copiilor erau înghesuite, dar, „din lipsă de spaţiu, educatoarele nu au catedra în sală, ci pe hol unde sunt şi ghiuvetele" (Digi24, 30.9). Oare de unde o fi luat (foarte) tânăra reporteră acest fonetism? L-am auzit, cândva, de la un proaspăt mutat în bloc (găsise, la baie, o ghiuvetă crăpată!), om onest pentru care inductorul putea să fi fost, eventual, termenul ghivent, din mediul preocupărilor sale. Dar pentru o (probabil) absolventă (chiar fără bac) de liceu, inductorul va fi fost ghiveci?

► Întâmplare? Ad-hoc, aceeaşi pronunţie mi-a fost comunicată de o colegă, cu trimitere la discuţii profesionale, cu bolnavele, ale unei (tot) tinere doctoriţe, vasluiancă. Că nu este vorba deloc de excepţii ne-o dovedeşte şi o postare de pe internet: „Dacă împrumutul nostru îl are la bază pe cuvette [ceea ce este sigur, n.n.], ar trebui să fie evident că nu putem vorbi de ghiuvetă ca fiind corect, iar ghivetă este termen de argou [ceea ce nu se verifică; ar putea fi vorba însă de o pronunţie ironică, provocatoare]. Deci, corect este chiuvetă; şi chiar dacă faceţi parte dintr-un grup «underground», iar apartenenţa la acesta vă obligă să folosiţi argoul, nu vă împiedică nimeni să ştiţi cum e de fapt corect şi să vă exprimaţi ca atare în afara grupului" (/scri.ro/ghiveta-sau-chiuveta/; există şi alte postări pe tema în discuţie).

► Cuvinte şi lucruri. Trecem peste detalieri de oarecare fineţe pe care le înregistrează unele dicţionare: chiuvete sunt cele din bucătărie, iar cuvete sunt „tăviţele" în care se pun diferite lichide, în laboratoare, dar ambele pornesc de la fr. cuve. Însă şi la noi sunt tot felul de cuve, dintre care, dacă facem abstracţie de cea a betonierei, oricum mai aproape de cunoaşterile noastre, o putem lua în consideraţie măcar pe cea de la maşina de spălat. Iar dacă, în sfârşit, în ceea ce priveşte pronunţia, nu le prea aveţi cu franceza, nu-i nimic; cuvântul este şi în engleză, scris la fel ca în franceză (limbă din care a fost împrumutat) şi se pronunţă (tot) kju:’vet.

► Bibliografie suplimentară. Pentru începători: Ştefan Bănică Jr., „Veta, mi-ai stricat chiuveta!"; pentru avansaţi: Mircea Cărtărescu, „Poema chiuvetei". Deci, din orice direcţie, argotizanţi sau ce veţi mai fi fiind: renunţaţi la ghi-!

► Anglicism? Avatarurile naţionale privind soarta „Cuminţeniei pământului" a relevat o singură valoare a discursului public actual: nimeni, se pare, nu i-a zis altfel. Dar, fiind vorba de Brâncuşi, a intervenit în discuţii opera care-l reprezintă la modul cel mai vizibil şi mai uşor de reţinut din ansamblul de la Tg. Jiu. Vorbind despre „coloană" (cum se zice că ar fi numit-o, pe scurt, însuşi sculptorul), se poate oscila între „coloana…", respectiv „columna (infinită"; B1tv, 5.10), ultima formulă având, eventual, legătură şi cu o titrare în engleză de pe Wikipedia, „Infinity Column" (vezi şi „The Endless Column"). Oscilaţii stăruie şi în legătură cu determinantul, pe teren românesc: se foloseşte un substantiv la genitiv, „~ infinitului", ceea ce îndepărtează cel mai mult de formula neaoşă, „coloana fără sfârşit" (replică a variantei, funcţionale, franţuzeşti, „sans fin"). Mai puţin tehnică, deci, parcă mai apropiată de gândirea stâlpilor de la Hobiţa.

► La pace. Să-i rămână lui Traian columna, iar lui Constantin coloana! 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi