O (altă) istorie de grup

Să recunoaştem, revista a fost beneficiara unui moment când, după pârjolul stalinist-dejist, s-a îngăduit o refertilizare a solului cultural mioritic, inclusiv cu ingrediente din putredul  occident… Cred că principalul câştig al deschiderii (n-a durat decât un cincinal…) a fost recuperarea, reintegrarea, fie şi parţială, a gândirii arestate, cenzurate. Redesenată – inclusiv administrativ, prin revenirea la tradiţionalele, româneştele judeţeşi eliminarea unor monstruozităţi toponimice, precum Oraşul Stalin, pentru Braşov, Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru Oneşti – harta ţării s-a pastelat când au început a flutura pe cerul literaturii steguleţe inscripţionate Convorbiri literare, Viaţa Românească, Familia, Vatra, Ramuri, Astra, Tomis, Transilvania, Steaua, Secolul 20…  

În acest  context, Cronica s-a impus ca o revistă literar-culturală, politicul şi socialul fiind inserate, ca datorie de serviciu, în articolul de fond şi-n cel mult încă o pagină-două în care se băteau câmpii cu atât de străpezita limbă de lemn. Dozajul, curajul (da, era vorba şi de aşa ceva!) depindeau de fiecare redactor, dar mai ales de cel/ cei care (o)cârmuiau revista, cenzura, cultura, „propaganda” judeţeană. Cert este că, între redactorii revistei, indiferent de poziţia lor ierarhică, de concesii şi compromisuri, a existat un spirit de echipă, un anume orgoliu de cronicar, evidente mai ales în zilele revoluţiei, când am pregătit peste noapte, fără nicio ezitare, o Cronică nouă (a apărut pe 24 decembrie!), care se difuza instantaneu, pe stradă. Mai apoi, desigur, au intervenit confruntări şi despărţiri, au apărut liste şi dezamăgiri, au apărut intrigi şi revanşe.

În ceea ce mă priveşte, am „cronicărit” vreme de 27 de ani la revista princeps. Este cert că mi-a devenit consanguină. Şi nu doar mie. Când, în februarie 2011, tot la ceas aniversar, mi s-a năzărit să înfiinţez o Cronică veche/ nouă, am fost uimit cât de repede şi cu câtă bucurie s-au strâns-unit cronicarii, de pe unde se risipiseră. Faptul căîn redacţia Cronicii vechi lucrează câţiva dintre scriitorii care au „moşit” apariţia Cronicii dintâi, sau i-au fost redactori/ colaboratori în deceniile următoare, a reprezentat/ reprezintă liantul necesar pentru mai tinerii noştri colegi, într-o ambianţă literară diversă, provocatoare, câteodată perversă.

Psihologul, profesorul, coriveranul meu jijian, regretatul Adrian Neculau, ni s-a alăturat de la început, întru făurirea noii Cronici vechi, stimulându-ne cu prezenţa şi efervescenţa sa, întotdeauna de bun augur. Ca psiho-sociolog, i-a fost lesne să observe melanjul din care, oameni de vârste, experienţe, mentalităţi şi chiar opţiuni politice diferite, încercau să impună un proiect cultural coerent şi viabil. În vara anului 2011, psihologul ne-a făcut surpriza de-a publica în Ziarul de Iaşi(unde avea o rubrică, susţinută până în ultima clipă a vieţii) O istorie de grup, text în care intram, fără ştirea noastră, în istorie… Reiau aici câteva secvenţe, ca omagiu şi recunoştinţă.

(…) La început a fost un joc, social şi cultural, a unor tineri de vârsta a treia, care aveau ceva timp şi s-au gândit să-l dăruiască comunităţii care i-a acceptat cândva.(…) Echipa aceasta nouă-veche s-a adunat de câteva ori, într-un cadru generos, la Galeriile “Dana” şi membrii săi au putut, prin discuţii (cuvântul are un rol psihoterapeutic formidabil), să se regasescă, să se re-descopere. Au evocat zilele de glorie, n-au omis nici eşecurile (dar le-au trecut în contul altora – regimul, cenzura),şi-au rezolvat micile şi vechile idiosincrazii şi au purces la drum: au recenzat  posibilii colaboratori, au croit planuri, au apelatşi la câţiva tineri, ca să mai scadă media de vârstă şi să ridice coeficientul de (post)modernitate şi au lansat, pentru ei şi alţi nostalgici ai Iaşului, primul număr. Era acolo, în acel moment al lansării, atâta tinereţe combativă şi încărcătură emoţională de te mirai cum de nu arătau cu toţii tineri. (…) Cu fiecare număr, membrii acestui grup de iniţiativă (care fac totul benevol, din preaplinul inimilor lor largi şi adesea betejite) au tot căutat, s-au tot ajustat la noul context, au încercat să găsescă un nou profil pe care să-l altoiască pe cel vechi, după ce au ieşit în lume. Revista e acum la chioşcuri, nu numai în Iaşi, o citescşi alti confraţi din ţară, a zburatşi peste graniţe. (…) Uneori e reconfortant  să primeşti un feed-back de încurajare. Şi, iată,  îmi vine de peste ocean un asemenea mesaj. S-ar părea, mi se spune, ca aţi găsit o nişă. Unii s-au săturat de reviste teziste, ideologizate, încrâncenate, combative, de stânga sau de dreapta, vor să se întoarcă la o anumită normalitate. Au nevoie de un respiro. Marile magazine culturale de aici (de acolo!) sunt scrise într-un stil relaxat, informativ,  destins, evită aerul militantist. (…) Angajamentul  acestora e ludic, stilul lor e permisiv, cuvântul de ordine e relaxarea. Împărtăşesc ce ştiu şi-şi fac şi lor un serviciu, ajutând pe alţii să înţeleagă ce ştiu ei. (…) 

Trebuie spus că acestor tineri de vârsta a treia (Ştefan Oprea, Mircea Radu Iacoban, Virginia Burduja – toţi, din prima redacţie a „Cronicii”! – dar şi Alexandru Zub, Stelian Dumistrăcel, Aurel Brumă, Grigore Ilisei, Florin Faifer, Angela Traian, Mircea Ciubotaru, N. Busuioc, Gerard Stan, Radu Părpăuţă, Alex Vasiliu) li s-au alăturat, din prima clipă, poetul Nicolae Panaite şi inginerul Mihai Pascal, fără a căror contribuţie financiară şi logistică perpetuarea revistei n-ar fi fost posibilă. Câţiva (mai) tineri redactori şi/ sau colaboratori (Mihaela Grădinariu, Raluca Sofian-Olteanu, Florin Paraschiv, Florentina Niţă, Cristina Hermeziu) au fost, într-adevăr, meniţi, cum spunea profesorul Neculau,să mai scadă media de vârstă şi să ridice coeficientul de (post)modernitate. Dacă l-am/ l-au ridicat acest coeficient, cititorul a putut constata în cele 60 de numere editate până acum, ale revistei Cronica veche. Al 61-lea e gata s-apară şi va fi lansat/ sărbă(u)torit vineri, 26 februarie, la orele 12 trecute fix, în ambianţa istorică (şi… simbolică) a Muzeului Unirii. 

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist