O ars poetica regizorală. Radu Afrim (II)

Regizorul deschide noi orizonturi în planul esteticii teatrale contemporane, printr-un spectacol de autor ce nu exclude teatrul devised. El îşi montează propriul text, cuprinzând elemente inspirate din viaţa petrecută în lumea teatrului, dar şi elemente suprarealiste construite în imaginaţie, având sau nu un suport real, şi care nu pot fi interpretate simbolic, lucru precizat în scenariu, astfel că firul director al oricărei critici e inerent textului/ spectacolului. Nu este exclus teatrul devised deoarece pe anumite secvenţe textul e rezultatul adaptării la context – teatru, actori, sau repetiţii -, iar scenele fără text sunt rezultatul colaborării cu echipa (un exerciţiu ludic pe care Afrim l-a practicat adesea în elaborarea spectacolelor sale).

În afară de povestitoarea din cabină de la început (prologul), de cele două monologuri de bază plasate strategic la extreme (”spectatoarea” în rochie cu spatele gol şi ”actorul” contrariat, devenind storytelleri), de alte câteva minimonologuri (coşmarul) şi de relatarea ”regizorului” (pe derularea show-ului in nuce), actorii nu au foarte multe line-uri. O dovadă că textul a fost dintotdeauna un pretext. Monologurile, dublate de happening-urile din ”sala de spectacol”, sunt animate prin coregrafie şi song, comedie poznaşă, (auto)ironizări, ridiculizări, parodieri, cu ingeniozitate.

Două săli de spectacol sunt plasate faţă în faţă: de o parte, sala TMT, de cealaltă sala 5/7 (35 de locuri pe gradene), simetrică, modernă, cu scaune roşii cu mânere negre de plastic, două uşi roşii cu mânerele spre interior (deschidere dreapta-stânga), prevăzute cu geamuri mici, rotunde, mascate,  central, în partea superioară. Plecând de la decorul schematic (Irina Moscu), micul ecran de proiecţie longitudinal de fundal, din spatele ”spectatorilor”, şi luminile de sub gradene redau stările lor de spirit, feedbackul (roşu – entuziasm, albastru – indiferenţă, iar din combinarea celor două, violet – incandescenţă şi înfiorare). Cortina roşie are rol teatral, despărţind micul spaţiu din faţa ”spectatorilor” de ”scândura” rămasă în culise – scenă pentru spectatorii reali. Dar cortina are şi rol filmic: printr-o succesiune rapidă de deschideri şi închideri, făcând legătura dintre frame-urile din show-ul in nuce. Nu lipsesc nici cele nici două ieşiri şi nici hidrantul (aluzii actuale la consecinţele fenomenului Colectiv); iar alte câteva detalii scenografice (spaţii folosite cu actorii) ne conving de faptul că viaţa din culise mijloceşte apropierea de pulsaţia scenică.

Timpul show-ului este prezentul continuu, evenimentele din ”scenă” se petrec hic et nunc. Atitudinea sugerată de convenţie fiind: sunt spectator, am locul 34, de exemplu, şi de aici încolo orice devine posibil pe durata spectacolului. Vocea narativă comentează anumite aspecte despre toate acestea, ieşind din convenţie, ironizând-o. Aceasta e direcţia în care se desfăşoară întregul scenariu afrimian, cu schimbări de situaţie şi ironizări inclusiv ale spectacolului în curs (cum ar fi, tendinţele actuale ale teatrului – minimalismul decorului), naratorul devenind supranarator.

Fiecărui actor îi sunt atribuite o multitudine de roluri. Subsumate unor categorii estetice diferite, compoziţiile pun accent pe corporalitatea actorului – balerina de 120 de ani (comic-grotesc), protagonistele din Trei surori în cele două ipostaze diferite (grotesc şi bizar), ”actriţa” din coşmar (ridicol-hilar), respectiv femeia cu rochia cu spatele gol (sublim). Personajele nu individualizează caractere, ci sunt mai degrabă instanţe narative interschimbabile (actor-regizor/ autor-spectator), transpuse în solouri instrumentale sau monologuri, coruri vocale sau coregrafice, band, duete, triouri. Acestea sunt expresia unor autoreferinţe (”regizorul”) ori a unor referinţe culturale (Moricz Zsigmond, Anton P. Cehov, Frida Kahlo, Maurice Ravel, Mozart, Edgar Allan Poe etc.), dintre care unele extrem de subtile. De asemenea, sunt redaţi eroi de film ori de desen animat (Mickey Mouse, Muppets, Superman).

Spectacolul este astfel construit încât trimiterile să vizeze un public eterogen, fără vârstă. Copiii râd. Spectatorii văd prin ochii ”spectatorilor” surpriza pe care le-a pregătit-o supranaratorul (spectacolul continuând încă o oră şi jumătate peste ora şi jumătate anunţată în prolog). De aceea, predomină proiecţiile cu ochi/ privire. Dar nu numai: sâni, gif floral, clip cu Frida Kahlo etc.

Dincolo de band, mixul sonor este de o varietate uluitoare – atât live, cât şi coloană sonoră înregistrată, instrumental, dar şi vocal; acesta include pian, chitară rece, dar şi electrică, cajon modern, acordeon, tamburină; diversitatea se regăseşte şi în coregrafie (Baczό Tünde), trupa este excelentă la toate nivelurile (vocal, coregrafic, actoricesc).

Monologul ultim demonstrează pe viu cum teatrul este fior, frison, emoţie. Iar suprarealismul e la apogeu (realitate aparentă – bizarerie şi incredibil). Principalele calităţi ale textului/ spectacolului lui Afrim sunt imprevizibilitatea şi misterul. Storytelling-ul unui ”actor”, jucând într-un spectacol regizat de o lesbiană în nord, constând dintr-un monolog susţinut de un coleg de-al său complet dezbrăcat, el neavând decât o prestaţie episodică, fapt care îi conferă posibilitatea să observe spectatorii, e în aparenţă prozaic, păcălind prin acumulare de detalii. Până când ”actorul” (Csata Zsolt) descrie sala pe jumătate goală, personajele/ ”spectatorii” şi locurile libere dintre ei. Pentru a afla că locurile rămase aparţineau rudelor spectatorilor care nu mai erau în viaţă, dar pe care aceştia i-au abonat până la sfârşitul vieţii lor. Spre a fi împreună în sala de teatru. Apoi cele două uşi simetrice se deschid şi absenţii vin să îşi reia locurile, alături de cei vii (pe relatarea actorului). Morţi şi vii împreună, fericiţi, în cadre fabuloase, încărcate de energie. Cu o excepţie (o femeie elegantă singură). Apoi, din nou, destrămare totală.

O copleşitoare melancolie (legătura dintre lumea vizibilă şi cea invizibilă) încheie un spectacol copleşitor. Iar imaginea femeii la maşina de cusut, de pe fotografia de mormânt, închide cercul.

Prin Spectatori, un colaj suprarealist într-un film la scenă deschisă, un (meta)teatru (referinţele, repetiţiile/ work in progress la vedere, culisele) în teatru (cu actorii TMT) în teatru (pentru spectatorii reali care privesc prin ”spectatori”/ actori), Radu Afrim ne poartă printr-o varietate de stări contrastante ce definesc teatrul în termenii esteticii contemporane: tragicomicul, absurdul tragic, comedia, comicul grotesc, melancolia. 

(Detalii naive, total lipsite de profunzime din viaţa şi moartea unor spectatori, scenariul şi regia: Radu Afrim, scenografia: Irina Moscu, coregrafia: Baczό Tünde, aranjament muzical: Kiss Attila, video: Electronic Resistance, asistenţi regie: Magyari Etelka, Tar Mόnika, asistent scenograf: Elena Gheorghe, distribuţia: Aszalos Géza, Baczó Tünde, Balázs Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Csata Zsolt, Éder Enikő, Fall Ilona, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lőrincz Rita, Lukács Szilárd, Magyari Etelka, Mátray László, Mátyás Zsolt Imre, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Simó Emese, Szász Enikő, Szilágyi Olga, Tar Mónika, Tokai Andrea, şi Vass Richárd, alături de Balázs Márk , Czumbil Marika, Jakab Tamás şi Leca Maria, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timişoara, premiera: 12 februarie 2016)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)