O bâtă pentru Dodon

Nu ştiu dacă s-a dat sfoară şi pe aici (fiindcă la noi n-au pus botul decât vreo două agenţii şi doar pentru că, am impresia, fiind zi de vineri, deci fine de săptămână, nu prea aveau subiecte): intelectualitatea de creaţie – o sintagmă pe care s-a tot pedalat atunci, o preiau şi eu, deşi sub un mare beneficiu de inventar, gramaticile ştiu de ce – a adoptat o „Declaraţie de protest” împotriva aberaţiilor identitare şi, dacă nu-i prea tare pentru molarii preşedinţiei, linguale. Dodon vrea, ca tot socialistul, limbă moldovenească, istorie a Moldovei în şcoli, vrea să ne cerem scuze de la Krasnoselski şi alţii de teapa lui, id est de la separatişti în sensul cel mai cras al cuvântului ş.a.m.d.: lista e pe măsura paranoiei sale revanşarde. Nu sunt însă – chit că am făcut-o însumi şi, iacătă, nu o odată – sigur că e cazul să-l luăm în serios, adică în forme din astea, cu oameni totuşi şcoliţi şi care, cum-necum, şi-au dat o măsură a valorii, convocaţi într-un anume loc (la Uniunea Scriitorilor, în curenta poveste a vorbei), ca să-i dedice unui ins de nimic, în definitiv, un timp anume din viaţa lor. A fost curat ca în zicala aia a lui Creangă, cu nebunul care aruncă o piatră, cu deştepţii care sar după ea. De altfel, critic literar de mare fler (şi om bine hârşit în ale politicului: a fost consilierul lui Lucinski), Andrei Ţurcanu a şi făcut atunci remarca, legând impresiile pe dedesubt: „De fapt, noi ce facem? El [Dodon] aruncă mănuşa, aceeaşi mănuşă, veche, din ’90 încoace, care ni se tot aruncă – limbă, istorie etc. – şi noi îi răspundem. Deşi lucrurile sunt clare, cunoscute, nu mai trebuie discutate”.

Păi, da, clare, cât se poate de. Şi totuşi vinerea trecută am avut o adunare a intelectualităţii de creaţie şi o ditai (aici e fără ironie: textul l-a scris, pe cât înţeleg eu la stil, Mihai Cimpoi, punctând exact şi fără stridenţe, că erau toate premisele să mai cădem o dată în jelaniile de odinioară) Declaraţie. Un eveniment pe care mă tem că nu-l pot rezuma aici, cu exactitate (constând, tehnic vorbind, dintr-o sumă de idei – pe de o parte -, unele de bun-simţ, altele, cum să spun?, uşor divergente, pentru a nu pune, inutil, acuzaţia de inocenţă pe o materie atât de sensibilă, şi dintr-o grămadă de umori – pe de alta -, care mai de care: de unele am râs atunci, altele pot face generos şi chiar cu o anumită solicitudine obiectul unei psihanalize ad-hoc: melanj, cu vorba unui coleg, de bun-simţ şi prostii impozante, rostite cu ritualica fixitate în priviri…).

Ar trebui luate punctual, pe un spaţiu incomparabil mai generos: vin dintr-o direcţie evident reprezentativă şi care, odată, a făcut istorie. Şi vin chiar aşa, fizic, cu bătrâna deja gardă a revirimentului din mirificii ’90 ai secolului trecut: din cei care le-au succedat şi social, şi literar (o generaţie pe care se poate paria fără riscul de a recădea în provincialism), în sală numărai vreo câţiva, redutabilii jurnalismului nostru cultural şi politic – Mircea V. Ciobanu, Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu, Maria Şleahtişchi, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ (lista nu e foarte mare, din nefericire!) – lipsind. Tocmai oamenii cu rubrici şi, esenţialul, cu voce (rubrica nu ţi-o garantează automat!) în dezolantul nostru peisaj mediatic. Este o absenţă elocventă, fără îndoială: sugerează o disjuncţie generaţionistă şi, aproape sigur, un punct de vedere diferit asupra măscăriciului din fruntea statului. Aş bănui departe în fundal şi o anume lehamite: ni se cam consumă şi nouă viaţa, ni s-a făcut silă de alerta asta perpetuă şi propoziţii ca următoarea, de exemplu – „când neamul este în pericol, trebuie să strigăm” (sau: „Suntem chemaţi să păstrăm cuceririle pe care le-am obţinut”) se percep cu o grea şi indigerabilă patină de deja vu. Te poţi întreba dacă am obţinut, într-adevăr, ceva şi dacă mai e ceva de păstrat şi nu cumva estimp s-a risipit totul: alfabetul – pentru care unii de pe-aici s-au bătut pe bune – n-a produs prin el însuşi o generaţie mai cultă, mai eficace; iar problema identitară e balta de mai acum treizeci de ani: istoria ultimelor decenii şi-a râs de frumoasele noastre sacrificii culturale…

Are atâta dreptate Andrei Ţurcanu: „Dacă ne considerăm elita intelectuală a acestui popor, trebuie să acţionăm politic la noile provocări ale istoriei noastre de azi”. Dodon va fi şi făcut, probabil, ceva pe declaraţia de protest a unor oameni pe care-i desconsideră în mod natural, ca specimen din complet alt regn. Deci nu cuvinte, oricât de bine potrivite şi oricât de coerente, ci o bâtă pe măsura osânzei auguste. Şi un „for de demitere”, cu sintagma precisă a criticului, ar putea fi forma ei preliminară.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova