O cauză comună

Discuţie, zilele trecute, cu un dom’ doctor, proaspăt uns în această calitate. O vârstă de, hai să spunem, de treizeci, treizeci şi cinci de ani, nu mai mult. Numărul de ani e aici un criteriu: dovedeşte o maturitate practică, dobândită epidermic, nu livresc. Doctorat în drept, funcţie administrativă în facultate – semne ale unui for interior pe care parcă s-ar putea paria. Mersesem la el să-i cer un interviu. M-am dus spăşit (pentru că susceptibilităţile în învăţământ sunt, se ştie, enorme), cu un chestionar gata printat şi expurgat – mea culpa! – şi de ultimele inconvenienţe pentru cel în cauză. Omul nu avea nimic de pierdut, consimţind să răspundă cu mânuţa lui (oralitatea fiind primejdioasă la noi şi pentru un filolog pur sânge: îţi demască pe loc hibele de exprimare, lipsa fluenţei, ti­curile, fixitatea ideilor) la nişte întrebări inofensive şi, de fapt, complezente. Sigur de reuşită, l-am luat cu volubilitate, dar vai!, socoteala de dinaintea monitorului nu se potriveşte, nici ea, află-se, întotdeauna cu cea din biroul potenţialului protagonist… Văzându-mă că aştept o explicaţie – la re­fuzul lui categoric, pronunţat crispat, ca şi cum i-aş fi pretins o ditamai retrocedare -, omul mi-a spus, hodoronc-tronc, că nu iubeşte presa. Mă rog, i-am replicat, nici nu-i nevoie, e apanajul femeilor să fie iubite, nu? Presa trebuie doar creditată, până la proba contrarie, bineînţeles, am adăugat. Nu, zice proaspătul titrat şi se trage puţin din fotoliu, peste biroul lucios (achiziţie recentă, negreşit!), ca şi cum ar fi vrut să mă apuce de rever, n-o iubesc! Şi începe o lungă teorie confuză despre tupeul şi indiscreţia presei. Încerc să-i atrag atenţia că presa nu e otova şi un caz diferă de altul, nu poţi generaliza, dacă nu vrei să dai în bară sau dacă nu eşti, franc, de rea-credinţă. Nu am însă cui vorbi: omul s-a cramponat rău de noţiunea aceasta, atât de difuză, în fond, şi care e bună, pe cât se vede, numai să justifice cutare resentiment ori eşec. Dar atitudinea e fără doar şi poate simptomatică. Presa care există, iertaţi de banalitate, pentru public (nu-mi închipui un cotidian de uz aşa-zicând intern!) e pri­vi­tă, totuşi, cu mefienţă – cizmar şi intelectual împărtăşesc starea cu aceeaşi intensitate uneori. Funcţionează un stereotip, nici vorbă (de nu cumva mai multe!): culegem, suportăm, fără a ne fi învrednicit măcar cu spatele, unii, efectele unor comportamente sau manevre din illotempore. Dacă cineva, pe la începutul secolului trecut ori mai înainte, ar fi decretat, precum domnitorul, că presa nu e a redactorilor în exerciţiu, ci a urmaşilor urmaşilor lor, poate că deontologia n-ar fi ajuns o vorbă în pustiu. Cum o asemenea măsură de salubritate n-a fost luată, practici cu trena completă de păcate „istorice“ după tine: profesorul părea că mă străpunge cu privirile spre un prototip, prezumat cumva dincolo de subsemnatul în carne şi oase, într-un fundal generic. Să nu uităm, desigur, şi de impresiile recente. Ce prestaţie am avut în ultimi douăzeci de ani, să zicem? Am fost întotdeauna la înălţime, n-am gafat în niciun fel, n-am dezamăgit, rănit, nenorocit pe nimeni? Părerea apriori proastă despre presă şi jurnalişti, prin părţile noastre, cel puţin (deşi se poartă şi pe la case mai mari), părere pe care din interior o taxăm, fireşte, drept prejudecată!, e în bună parte un efect la scară naţională a decepţiei. Zisesem că presa nu e otova? Păi, m-am grăbit: o eroare comisă ici, te costă mâine dincolo, un singur condei bicisnic, un singur autor pestriţ la maţe, din foaia cea mai obscură, poate face de ocară toată breasla, în virtutea unui principiu de difuziune aproape instantanee. Cine stă acum să departajeze între omul concret şi imaginea sa categorială? Jurnalist?! După rictusul care se schiţează de-îndată, înţelegi că va trebui să-ţi fii şi propriul avocat, într-o cauză ce priveşte buna reputaţie a unei profesiuni fără de care lumea, în mod sigur, n-ar fi fost ce este.

Ghenadie Nicu este corespondentul „Ziarului de Iaşi“ în Republica Moldova