O imagine inversată

Dodon a invocat pe Facebook, după un obicei care devine agasant (degrabă or să piară şi purtătorii de cuvânt şi, după ei, probabil şi ziariştii, în Reţea putând să posteze oricine şi, când o face chiar prima sursă, tot restul – preluări, citate, parafraze, absorbţie în editorale sau corespondenţe – capătă o antipatică patină de lucru reciclat), un anume drept al său constituţional, plus, bineînţeles, jucărica asta geostrategică, neutralitatea, cu care îţi poţi drapa chiar foarte onorabil ticăloşia şi vasalitatea funciară. Ce-a spus, de fapt, mai exact, care-i sunt argumentele? „Republica Moldova este un stat neutru, conform Constituţiei, iar militarii moldoveni, reiterez (verbul ăsta, a reitera, trebuie să aibă parte de un capitol propriu într-o viitoare istorie a admnistraţiei publice de la noi: alături de a stipula, o altă vorbă care îţi strepezea dinţii prin 2000, când o puteai auzi până şi din gura funcţionarului semianalfabet, face legătura directă cu străfundurile mentalului de-acolo, care vrea să treacă rafinat fără a fi citit nimic esenţial), nu trebuie să participe la exerciţiile militare desfăşurate sub egida unui sau altui bloc militar. Totodată, vom împiedica participarea militarilor moldoveni la exerciţii pacificatoare sub egida ONU.”

Asistăm la o mică bătălie între aspectul formal al lucrurilor şi realitate, care este, evident, mult mai complexă şi minată de echivocuri. De unele face abstracţie Dodon, altele sunt ignorate – la fel de senin – de premier (sau, cu o vorbă mai difuză, dar mai exactă, oricât de paradoxal pare, de guvernare – o entitate în care abia se mai întrevede figura robustă a lui Plahotniuc). Buchea legii, sigur, e buche şi recursul la ce-i prevăzut pe-o hârtie pare o manevră infailibilă. Dodon însă minte prin omisiune şi o face, nu mai încape îndoială, în deplină cunoştinţă de cauză: ştie prea bine, ca unul aburcat chiar în vârful piramidei, ce-şi permit ruşii pe malul stâng al Nistrului, în totuşi marginile statului a cărui neutralitate nu mai pregetă s-o exalte preşedintele său. Am citit în ultimul timp zeci de ştiri cu manevre ale trupelor militare ruse, în fond, chiar în coastele Chişinăului, revelând un cinism fără margini şi un dispreţ pe care îl merităm în măsura în care nici vulgul (bine, înnebunit de facturi şi demâncare), nici elitele (măcar în pauzele dintre o găinărie şi alta) nu s-au revoltat peste obişnuitele cârteli de culoar sau, mă rog, de briefing.

De fapt, nu e atât o bătălie, cât mai ales un vodevil grotesc: Guvernul şi-a asumat trimiterea celor 57 de militari în Ucraina, aruncându-l în derizoriu pe Dodon cu grozăvirile lui, iar ăsta, cumva în disperare de cauză, a sesizat Curtea Constituţională. Ca un instantaneu de rulat cu încetinitorul, purtătorul de cuvânt al prim-ministrului a declarat la un moment dat că militari moldoveni vor merge în Ucraina, „indiferent de decizia preşedintelui Igor Dodon”.

Astea ar fi aparenţele, care ne stau la dispoziţie, pe care le putem accesa. Undeva în culise (nici foarte adânc, cred) viermuiesc interesele care şi-au făcut din armata naţională (cât e sau cât a mai rămas din ea), vorba fostului ministru al Apărării, Anatol Şalaru, „ţinta unor politici de distrugere din afara ţării, puse în aplicare de Igor Dodon”. Nu-mi dau seama cum se repercutează la scara unei ţări antrenarea a doar 57 de soldaţi, fapt e că Dodon suprimă şi această posibilitate. În timp ce – să nu uităm – priveşte cu o stupefiantă îngăduinţă zdrăngănitul de arme al ruşilor în Transnistria; iar acum câteva luni era pe punctul să-i decoreze pe cei care, în 1992, au tras în compatrioţii săi. Şi totuşi nu e loc de mirare: ticăloşia neverosimilă a acestui om nu-i decât imaginea inversată a incredibilei noastre orbiri.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova