Caută 
1 MIN
Video
Sub ochii lor, un Dumnezeu mecanic trece de câteva ori pe zi încolo şi încoace, dinspre nord spre sud şi dinspre sud spre nord, şi dinlăuntrul lui picură vaselină. Dumnezeu e plin de geamuri şi uşi şi numără şapte vagoane din care searuncă resturi de mâncare şi sticle goale pe câmp.
Împodobit cu ramuri de brad şi steaguri tricolore, trenul nr. 60 – 1265 – 2, direcţia Săveni, cu un vagon rezervat pentru oficialităţi, plecă din staţia Iaşi-Nord la ora opt fără un minut. Participând la festivitatea inaugurării unei noi linii de cale ferată. Dângeni – Săveni. Un eveniment important pentru locuitorii din zonă, am făcut nişte calcule care s-au dovedit a fi exacte. Am ieşit din casă la ora 7.30, plecarea trenului fiind programată la 7.40; normal ar fi fost să întârzii, de fapt am şi întârziat, dar trenul a plecat şi el cu întârziere de aproximativ 20 minute. Trăim oricum în România; şi în Elveţia, şi în Japonia întârzie trenurile, de ce să nu întârziem şi noi? Cu cât mai mult, cu atât mai bine. De fapt, nici nu trebuie să ne uităm la ceas; la orice oră am veni în gară trenul ne aşteaptă. Sosit la zece minute după ora de plecare a trenului, amavut suficient timp să fumez o ţigară, să beau de trei ori apă de la cişmea, să inspectez vagonul rezervat invitaţilor, să trec pe la chioşcul de ziare şi să stau de vorbă cu mecanicul de locomotivă şi însoţitorul de tren. Având invitaţie, m-am urcat mai întâi într-un vagon de clasa I. Vagonul fusese spălat şi curăţat; tapiţeria însă arăta jalnic şi linoleumul de pe jos era plin de arsuri de ţigară, se cunoşteau urme de untură pe el; geamurile fuseseră şi ele spălate în mare viteză, numai transparente nu erau, aveau ceva din transparenţa politicii din vremea de tranziție; puteai adică privi afară, da aşa mai ceţos, dacă te uitai însă invers, de afară înăuntru, totul ţi se părea curat şi în ordine, iar feţele călătorilor, deşi uşor buhăite de somn, îţi apăreau şi elevesele şi pline de prospeţime; intrând în vagon, în faţa ochilor ţi se înfăţişa o imagine mult mai prozaică; chipurile le vedeai în adevărată lumină, sticla nu mai putea ascunde mizeria dinăuntru; nici jegul de pe muşamaua cu care fuseseră învelite scaunele, nici mâinile pline de crăpături ale ţăranilor care stăteau cu sacoşele îndesate lângă picioare, nici ciorapii rupţi, nici pantofii scofâlciţi ai navetistelor; m-am aşezat pe un scaun cu faţa la geam, dar nu ştiu din ce cauză m-am simţit stingher şi nelalocul meu, astfel că m-am dat jos şi am urcat într-un vagon de clasa a II-a. Aici, spre surprinderea mea, era mai curat (vagonul era mai nou), mai plăcut şi m-am simţit mai în largul meu. De la fereastră venea un miros de brad, amestecat cu miros de gudron, un amestec plăcut şi care-ţi crea, nu ştiu de ce, o bună dispoziţie. M-am aşezat lângă geam, am scos din geantă ziarele; în vagon nu era nici prea multă lume, o adevărată plăcere să călătoreşti. Plus că vagoanele de clasa a II-a mai aveau un avantaj: erau cu etaj. Am preferat să călătoresc în prima parte a drumului sus, apoi am coborât la „demisol", să fiu cât mai aproape de pământ.
Din minut în minut se aştepta semnalul de plecare. În faţa locomotivei stau şeful de gară, impiegatul, doi conductori şi câţiva pasageri care se uită mereu la ceas.
La ora 8.14 se dă semnalul de plecare.
8.24. Trenul intră în tunel. Glasurile se sting. Apoi se aud şoapte.
„Dumneata lucrezi frumos. Dar nu finalizezi. Nu-ţi ies mânecile. Şi aici sunt nişte chichiţe, am să-ţi arăt. Mai am acasă un scul de aceeaşi culoare. Directorului i-a plăcut foarte mult flaneaua făcută de mine. Se tot învârtea în cancelarie şi se uita pe geam. Mi-a şi spus: „Nevastă-mea n-ar putea să împletească o astfel de flanea în vecii vecilor.” Iar eu i-am zis ca să nu creadă altceva: „Lăsaţi că aveţi o soţie tare drăguţă şi foarte tânără…" „Şi el?” Şi el de acolo: „Ei, ce ştii dumneata”, a zis şi a oftat adânc. Iar eu i-am zis: „Las că ştiu eu cum sunteţi voi, bărbaţii. Vă place să jumuliţi găina din curtea vecinului şi pe a voastră s-o ţineţi doar pentru două ouă…»" „Şi el?" „Şi el, şmecher, că doar nu-i degeaba director de şcoală : „Păi, zice, n-aş avea nimic împotrivă să-ţi fac şi dumitale un ou.” Eu însă i-am retezat-o: "Las că are cine să-ţi facă ouă, mulţumeşte-te din partea mea şi cu o flanea.” Şi el a zis: „Ei, ce-am să fac. Văd că dumneata eşti din alea virtuoase… Nu te dai cu una, cu două…” Cu mine nu i-a mers."
8.27. Lumină. Trenul a ieşit din tunel. Pe terasament creşte iarba. Printre traverse s-au cuibărit şopârlele. S-au obişnuit atâta cu trenul de Dorohoi, încât abia dacă-şi coboară coada de pe şină când trece locomotivă deasupra. Tot acolo şi-au făcut cuib şi şopârlele. Cârâie nedumerite sau se tupilează sub şine când trec roţile dimineaţa la ora 8.30 peste capetele lor şi mai cârâie, odată, când trenul se întoarce, mai spre seară, din direcţia opusă. Viziunea pe care o au şopârlele despre lume este că lumea e plină de şuruburi şi roţi. Sub ochii lor, un Dumnezeu mecanic trece de câteva ori pe zi încolo şi încoace, dinspre nord spre sud şi dinspre sud spre nord, şi dinlăuntrul lui picură vaselină. Dumnezeu e plin de geamuri şi uşi şi numără şapte vagoane din care searuncă resturi de mâncare şi sticle goale pe câmp; resturile zboară înapoi, sticlele se sparg de stâlpii de telegraf şi de terasament. Unele rămân întregi. Se poate pătrunde înăuntrul lor. Orice sticlă îţi poate servi de cuib. Dumnezeu scoate fum pe coş şi fumul se întinde în urma lui şi se risipeşte pe dealuri şi câmpii. În curând însă Dumnezeu nu va mai scoate fum: va fi pusă înaltă tensiune. Şopârlelor le plac firele de înaltă tensiune. Pe ele, toamna, poposesc rândunici şi grauri. Graurii pleacă departe, rândunicile la fel. Şopârlele rămân să păzească calea ferată.
8.41. Staţia Potângeni. Vacile pasc pe câmp cu ugerele scufundate în iarbă. Unele abia se mai văd din stuf. Muncitorii salută trenul cu lopata sau cu târnăcopul. La 9.04 trenul opreşte la Vlădeni, speriind un cârd de gâşte care traversează calea ferată, ducându-se la baltă.
Privesc pe peron: nu coboară mai mult de 10 călători şi dacă se urcă 4.
O, Moldovă, Moldova, vacile tale pasc leneş pe câmp; porcii tăi se scaldă alături de gâşte şi de raţe, în gârlă. Câtă melancolie în aer, câtă groază de-a trăi!
Văd un coteţ dus de apele revărsate ale Jijiei. Deasupra lui cârâie găinile şi privesc speriate la tren. În mijlocul lor, cocoşul îşi desface aripile şi cântă de trei ori: Cucu-rigu-hua-hua-hua! Cucurigu-hua-hua-hua! Cucurigu-hua-hua-haa! Şi coteţul dispare în urma trenului şi stăruie în suflet cântecul său disperat care a spart monotonia şi a pus o întrebare soarelui care, iată, se ridică peste noi pentru că existăm? În ce scop?
9.23, Staţia Dreşeni. Căpiţe umede pe câmp. Melci târându-se pe peron. Mai multe cochilii. A ieşi din găoace, iată un lucru greu de făcut. Omul e prins de mentalităţi, ca melcul de cochilie. Cum te-ai obişnuit, aşa trăieşti. Cum te-ai născut, aşa mori. Nici mai bun, nici mai rău. Nici mai deştept, nici mai prost. Şi atunci pentru ce să porţi 80 de ani, 80 de kilograme de carne în spate, iar sufletul e şi mai greu… Nu era mai răcoros și mai călduț neantul?
9.27. Rediu. Gabarit REDUS. ATENŢIE! O! Pe câmp, o vrabie se izbeşte de fereastră. Ce fel de semn e acesta? Trimis de Dumnezeu sau de Diavol? Pe Golgota, vrăbiile şi ciorile au adus cuie în pliscuri. Au adus scoabe; au adus ciocane şi cleşti. Mai târziu au adus secera şi ciocanul. S-au aşezat pe cruce. Şi-au făcut cuib pe umerii celui care îşi spunea: „Eu sunt Lumina lumii". Au ciugulit broboanele de sudoare care i se scurgeau de pe rănile lui. De aceea au fost blestemate. Numai că atunci nu existau cuie. Şi Iisus a fost legat cu frânghii. Atunci ele au adus frânghii şi au strâns nodurile, şi tot sunt blestemate. Păsări blestemate. De rău augur… Nu ca berzele, nu ca rândunica. Dar papagalii?
…Din tren au coborât 8 oameni. Au urcat 3. Totul e normal. Staţiile sunt din ce în ce mai dese. O clopotniţă mută, o casă acoperită cu draniţă. Alta cu stuf, mică, tupilată între copaci. Ca pe vremea lui Eminescu. În o sută și ceva ani de singurătate ce s-a schimbat?! Totul şi nimic. Omul a rămas acelaşi. Şi dealul, şi pomul pe lângă care se strecoară ca o omidă trenul spre Săveni. Dar nu pentru mult timp. În curând nu va mai fi nevoie de el. Principalul e că s-a făcut inaugurarea. Şi că s-au pus şine şi traverse, care, la o adică, se pot valorifica şi altfel.
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
