Caută 
1 MIN
Este evident că justiţia trebuia să-şi facă datoria: azi am fi avut ca atare un complet (sau aproape complet) tablou sinoptic pe eşichier.
Se pare că o să clămpănim şi de-acum înainte în gol, cine ştie cât timp, cu fiece nou 7 aprilie. Dacă, de la un an la altul, o să ne mai ţină cumva (şi examenul lor actual nu prea inspiră optimism) curelele mnemotehnice. Hai să întreb simplu, ca la piaţă: ce s-a întâmplat, de fapt? Cine erau ăia raşi în cap şi care, dând zoom pe cadru, păreau demult trecuţi de a doua tinereţe? Tinerii – de douăzeci, douăzeci şi cinci de ani, cel mult – protestau cumva mai la o parte, într-un grup distinct. Cei care aruncau cu pietre în poliţie, care au iniţiat devastările la Preşedinţie şi în incinta Parlamentului au acţionat – dovadă înregistrările – oarecum autonom, după o logică proprie. Diferenţele bat acum la ochi mai bine decât în primele momente: avem, în fine, confortul unei distanţe, putem privi şi judeca detaşat. Problema e dacă mai vrem să privim şi dacă perspectiva încă unui efort cerebral (la mult-puţinele pe care consimţim să le mai facem) ar inflama vreo imaginaţie în acest an de graţie şi în următorii. Mai curând nu, mărturie textele dedicate bizarului eveniment de acum patru ani din Piaţa Marii Adunări Naţionale: cam leşinate, mimând o vehemenţă blegită, întrebând retoric, cu o vădită conştiinţă a zădărniciei. Cât despre vulg, facturile şi demâncarea, căutarea febrilă de joburi pe la Moscova, copiii care, iacătă, cer bani de taxă, presiunea diurnă şi concretă a acestor urgenţe aruncă în derizoriu nişte evenimente, totuşi, cheie pentru decriptarea politichiei noastre mai mult sau mai puţin levantine.
Constantin Tănase s-a enervat că pionii lui Voronin (Petkov, Muntean, Petrenko, Tulbure – tot unul şi unul şi ca expresie, şi ca tip de reacţie mentală) au făcut pe 7 tam-tam lângă reşedinţa lui Timofti. „Practic, observă editorialistul, toţi cei care urlau ieri sunt puşcăriabili”. Id est: „Dacă justiţia şi-ar fi făcut onest treaba, practic toţi urlătorii de ieri ar fi trebuit să hrănească păduchii prin puşcării”. De acord, doar că în momentul acesta, foarte sensibil, susceptibil să conducă analiza spre adevăratele puncte nevralgice, demersul editorialistului o ia cam pe ocolite. Este evident că justiţia trebuia să-şi facă datoria: azi am fi avut ca atare un complet (sau aproape complet) tablou sinoptic pe eşichier. Voronin însuşi e întâiul bun de zeghe, plus o liotă întreagă de ciraci, motivele de încarcerare debordând ca o termală: privatizări frauduloase, rapturi, neplăţi astronomice de impozite, ciubuc cât încape, pourboire şi ce vă pofteşte dumneavoastră inima, că foştii majoritari au încercat, se pare, toate mijloacele şi modalităţile de agoniseală la guvernare (un termen de acreditat!).
Destul de plauzibilă, nici vorbă, e şi ipoteza că Alianţa i-a lăsat ca masă de manevră sau, mai curând, ca bâtă pentru prezumatele viitoare lupte intestine: „(…) şi PLDM, şi PD au păstrat PCRM-ul în formă bună cu gândul tainic că-l va folosi, la momentul oportun, unul împotriva altuia: PLDM – împotriva PD, iar PD – împotriva PLDM”. Că socoteala de-acasă nu s-a potrivit nici în acest euroatlantic ceas, este, iarăşi, perfect adevărat şi istoriceşte, ca să zic aşa, dovedit: „Iată că s-a întâmplat altceva şi acum PCRM îi îmbrânceşte de la putere pe Filat şi Lupu”.
Dar toate astea sunt nişte alegaţii câtă vreme nu avem un răspuns limpid şi univoc apropo de cele întâmplate pe 7 aprilie. Pucăriablii, priviţi-i, umblă slobozi şi se dau de ceasul morţii să provoace anticipatele, siguri de victorie, iar oameni cu scaun la cap ca Petru Bogatu, editorialistul Jurnalului de Chişinău, cred vajnic că văd aici „un comportament firesc al opoziţiei”. Ok, dar cum ni s-ar redimensiona oare atitudinile şi discursul la faptul în fine relevat că nebunia din 7 aprilie, cu morţii şi maltrataţii ei, cu tot, n-a fost decât rezultatul programat (poate chiar milimetric!) al unui pact între părţi, de exemplu? Preşedintele Curţii Constituţionale lăsa esopic să se înţeleagă că de-aia s-a tras de coardă până în prezent (şi se va mai trage puţin), ca să se împlinească un anumit termen de prescripţie, dincolo de care puşcăriabilul X, puşcăriabilul Y, indiferent că e de dreapta sau de stânga, că face parte dintr-un partid aflat la guvernare ori din opoziţie, nu va mai putea fi băgat la zdup. Presa ar fi trebuit să foreze aici, chiar dacă în capăt ne aşteaptă, poate, rânjind, toate decepţiile. Şi ce dacă „ar fi foarte trist să recunoaştem că prea multă lume a fost implicată”, vorba (şi ea aluzivă!) a unei prezentatoare TV? Decât o periculoasă iluzie europenistă, mai bine neted cum că, electorat dumneavoastră, Măria fu aceeaşi, singura inovaţie în materie de orânduire sub AIE dovedindu-se, corect!, decorul…
Ghenadie Nicu este corespondentul Ziarului de Iaşi în Republica Moldova
