O întâlnire (ratată) cu Mircea Cărtărescu (III)

Dar poţi deraia fără a merge cu trenul. Şi poţi bea alcooluri criminale, cu iluzia că-ţi ţin de foame. Şi poţi fi dus, în miez de noapte, de la Bacău la Mărăşeşti, ca să te-nchini la Monumentul Eroilor, ca la sfintele moaşte. Iar mai apoi, dus la dame, fără să ţi-o doreşti.

Şi câte şi mai câte ţi se pot întâmpla, dacă te numeşti Mircea Cărtărescu, dacă ai 28 de ani, dacă vii de la Bucureşti la Bacău, dacă eşti un mare timid şi te laşi pe mâna unor cinici scriitoraşi de provincie. De la gară, dimpreună cu prozatoraşul Ciubotaru (”cu figură de învăţător de ţară” sau de ”jandarm rural”), ”tânărul poet din Capitală, speranţa literelor româneşti” – cum se recomandă, auto-ironic – o porneşte, pe jos, spre centrul oraşului. Drum nesfârşit, dar alimentat de speranţa (care moare ultima) că, acuşi-acuşi vor ajunge la o ”Alimentară”, la un restaurant, la o popotă, la o cantină a săracilor, oriunde îşi va putea ogoi foamea ce, de-acum, îl măcina de 30 de ore. Peste toate, poetul lihnit mai căra şi un gentoi, cu cele vreo 40 de volume, pe care urma a le dărui cititorilor. Cărţile, se ştie, atârnă greu, dar ”jandarmul rural” nu s-a oferit, nu să-i ducă, dar, măcar, să ia şi el de-o toartă a genţii, l-a lăsat să-şi care singur, ca un Sisif, povara. În sfârşit (deşi suntem abia la începutul calvarului), la orizont apare o firmă ademenitoare, ”Postăvarul”, şi ”învăţătorul de ţară, care scrie proză şi-acum”, dă azimutul: ”Intrăm aici!” Vintrele poetului s-au contractat şi s-au destins într-o ultimă (spera el) chiorăială. Dar, vai!, ”Postăvarul” s-a dovedit a fi un birt nenorocit, unde n-aveai cu ce hrăni un şoarece, darmite un om care nu mâncase nimic de 31 de ore. Drept pentru care cei doi s-au pus pe coniace. Ultra-rezistent, Mircea (pe care nu l-a bănuit nimeni, niciodată, c-ar fi un băutor feroce), din moment ce, peste vreo trei ore, îşi face apariţia la seara de poezie, fără să i se clatine un fir de păr. Acolo, câţi scriitori în prezidiu (adică 7), tot atâţia ascultători în sală. Pe parcurs, doi dintre aceştia pleacă, nesiliţi de nimeni, iar alţi doi (un băiat şi-o fată) sunt daţi afară, pentru comportament nepotrivit. Scriitorii băcăuani se laudă între ei, de-a dreptul greţos, şi-i bârfesc pe marii scriitori din Capitală, la fel de greţos. Cât despre premiaţii Nobel, de pretutindeni, aceştia, pur şi simplu, le provoacă scârbă. (Iar mie, citind toate astea, întrebarea nevinovată: de unde până unde această referire la ”nobelizaţi”, într-un loc şi între nişte inşi care emanau doar duhori, în timp ce stomăcelul poetului emitea muzicale chiorăituri?!) Poetul citeşte un poem (mai mult ca să acopere răscoala dinlăuntru-i, audibilă când era linişte), dă şi-un autograf unei fete ”cu coşuri pe obraji şi-n bărbie (ce coşuri, adevărate furuncule-n toată regula!)”, după care sunt ”măturaţi” cu toţii, de femeia de serviciu: venise ora închiderii stabilimentului cultural. Şi-acum începe, cu-adevărat, noaptea ”halucinantă”. ”Avem o surpriză pentru tine”, îi şopteşte, conspirativ, prozatorul – care ”fusese lăudat într-o revistă din Focşani” (trecem, elegant, peste amănuntul că, la vremea aceea, în Focşani nu apărea nicio revistă). Se întunecase deja, aşa că orbecăiesc pe nişte străzi, până ajung la un ARO străvechi, în care ”erau duhori amestecate, de varză stricată, vin oţetit, cârpe acrite şi mai ales transpiraţie umană”. Altfel zis, vehiculul era inuman. Înghesuiţi claie peste grămadă, cu un dramaturg la volan, ”tăind curbele şi fără să apese măcar o dată pe frână”, ba mai mult, recitând din propriile-i piese, cu capul întors spre ei, ca să audă replicile, ”gaşca asta veselă” o porneşte prin noapte. Poetul, aflat într-o fază avansată de inaniţie, credea că merg la vreun motel, dar, după vreo două ore, au coborât în faţa Mausoleului de la Mărăşeşti. O mică baie patriotică, la miez de noapte, pe care aproape a refuzat-o. Şi cum călătorului îi şade bine cu drumul, au pornit-o din nou – încotro credeţi? Spre Moineşti. Nu pe urmele lui Tristan Tzara, cum ar fi normal, pentru nişte inşi hotărâţi să-l culturalizeze forţat pe ”tânărul poet din capital”, ci pe cele ale unei dame de consumaţie. Care s-a dovedit a fi o atroce consumatoare de poezie, din moment ce, pe masă, erau expuse, gata să-şi primească dedicaţia, cele două cărţi ale ”favoritului” serii: Faruri, vitrine, fotografii şi Poeme de amor. Asta era a doua surpriză, adevărat premiu pentru delicatul autor: să rămână, peste noapte, cu ”cititoarea”. Cum era de-aşteptat, inclusiv de ”organizatorii” acestei escapade, poetul refuză (”Ne-am gândit noi că tu, băiat cuminte de Bucale, n-o să marşezi la Lilica”), aşa că intră în acţiune planul C: cap-compas Tescani, unde ”avea să ne fie şi masul”. Spre 5 dimineaţa, după o noapte bezmetică, ajung la conacul lui Enescu. La un calcul sumar, rezultă că, în acea noapte, ”gaşca veselă” a parcurs circa 250 de km, cu scopul ascuns de a-l lichida fizic pe cel care, peste veac, ne va desluşi De ce iubim femeile. Hămesit, viitorul candidat la premiul Nobel mănâncă vreo două kilograme de ciuperci (fără pâine, că nu era) care-i provoacă, în afară de o cumplită indigestie, halucinaţii erotice. Nu, desigur, cu moineşteanca Lili, ci cu Maruca, iubita lui Enescu şi patroana aşezământului. Maiestuoasă şi generoasă (fusese şi amanta lui Nae Ionescu, ni se aminteşte), aceasta coboară din tabloul atârnat pe un perete şi i se dăruie, ”orbitor”. Ca să-şi justifice ”închipuirea”, memorialistul din Bacoviană punctează faptul că ”Maruca, prinţesa Cantacuzino, s-a mai arătat şi altora noaptea, la Tescani, de-a lungul vremii”. Ce întâlnire ratasem, urcându-mă (cu mintea cea de pe urmă) în primul tren care mergea spre Paşcani, ca să ajung, la 24 de ore de la plecare, acasă!

Spuneam, în primul episod că, citind Bacoviana cărtăresciană, ceva mă contrariase. Mai întâi, nu se potriveau anotimpul, ziua şi ora ”desfăşurării acţiunii”. La Cărtărescu ”era ger de crăpau pietrele”, când am fost eu, era caniculă. La el, ”acţiunea” are loc seara, la mine – dimineaţa. În fine, după 30 de ani, se mai pot uita unele amănunte (şi se pot inventa altele; eu însumi, în episodul precedent, l-am ”plasat” pe Viorel Savin la Casa de Cultură, când, de fapt, el era muzeograf). Dar cel mai tare a început să mă preocupe identificarea personajelor şi derularea, într-adevăr halucinantă, a itinerarului nocturn. Drept pentru care l-am sunat pe Viorel şi-am început, la telefon, demontarea acestei ”piese” (altminteri, măiestru scrisă). A rezultat că: în Bacăul acelor ani nu exista niciun bar ”Postăvarul”; dramaturgul (care-şi recita piesele la volan), identificat în persoana unui fost redactor şef al revistei ”Ateneu”, n-a avut şi n-a condus niciodată o maşină, cu atât mai mult un ARO; este exclus ca, invitând pe cineva (oricine), după o lungă călătorie, să nu-i oferi, mai întâi, o masă, şi să-l porţi, ca pe un martir, o noapte întreagă, pe coclauri; în realitate şi în volumul Bacăul literar nu există niciun scriitor cu numele Ciubotaru (fără prenume; se sugerează c-ar fi o ciubotă), dar există un prozator, al cărui nume are iniţiala C, care, într-adevăr, frecventa Cenaclul de Luni şi care, în ultimii ani, şi-a dobândit o recunoaştere (între altele, în urmă cu câţiva ani, a primit Marele Premiu al ”Ziarului de Iaşi”) şi o difuziune naţională şi internaţională, ce nu puteau a nu stârni mânia şi invidia lui Ahil bucureşteanul, astfel încât să-i facă un portret caricatural. De altfel, Mircea însuşi îşi recunoaşte aceste tare, ceea ce nu-l împiedică să-i neantizeze pe toţi cei care i-au făcut concurenţă, i-au ”suflat” vreun premiu, au avut, fie temporar şi conjunctural, mai mult succes decât el. Îi repugnă ”ranchiunea generală, pe care n-o poţi înţelege, tu, care urăşti să ai duşmani”, dar pe care, dintr-o pornire masochistă?, şi-i provoacă singur. În Italia, când tocmai savura primirea unui important premiu, apare o ”tipă” care ”i-a luat tot caimacul”, toţi cei prezenţi alergând ”să se însorească la zâmbetul ei mai larg decât viaţa. (…) Îmi mai luase faţa, şi nu doar mie, apărând tot aşa, în ultima clipă, doar ca să sufle premiile, era specialitatea ei încă din adolescenţă: un nume sonor însoţit de un zâmbet magnific îi asigurase timp de o jumătate de secol cea mai trainică poularitate.” Cinî să fie, cinî să fie? Toate aceste frustrări ar putea însă avea efecte catharzice: ”Nimeni nu iese din propria viaţă curat. Toţi purtăm cu noi traumele, nefericirea, ofensele, eşecurile, nedreptăţile, adversităţile celorlalţi. (…) fiecare ne torturăm pe noi înşine amintindu-ne în detaliu, cu o claritate halucinantă, în atâtea nopţi fără somn, episoade din viaţa noastră în care răul şi perversitatea au triumfat.” Păi nu?!   

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist