O mărturie esenţială

„Cartea oferă ceea ce ne lipsea, şi anume o vedere dinăuntru, pătrunzătoare şi onestă, a sistemului comunist”, scrie Livius Ciocârlie într-un scurt text de prezentare a volumului de convorbiri dintre Paul Cornea şi Daniel Cristea-Enache, volum intitulat Ce a fost. Cum a fost(ed. Polirom). Într-adevăr, este dimensiunea cea mai interesantă a unei cărţi în care cel intervievat, profesorul Paul Cornea, îşi propune să fie de o sinceritate totală, chiar dacă riscă să apară uneori în ipostaze care nu-l avantajează. Numai că e vorba de o chestiune de perspectivă: ceea ce ni se pare nouă astăzi mai greu de acceptat era odinioară, în contextul respectiv, o opţiune justificată (ori măcar justificabilă). Pentru a înţelege cum stau lucrurile să amintim câteva elemente fără de care orice discuţie ar fi neconcludentă.

Profesorul Cornea (care, în paranteză fie spus, a împlinit de curând 90 de ani şi este de o vitalitate de invidiat) s-a născut într-o modestă familie evreiască nepracticantă. În perioada războiului, la o vârstă decisivă pentru formarea sa intelectuală, suferă din cauza legislaţiei antisemite. Există totuşi un fel de compensaţie prin întâlnirea cu Mihail Sebastian, profesorul său de literatură română, ostracizat şi el la unul din liceele evreieşti create de regimul antonescian. Trauma excluderii nutreşte sentimentul revoltei: se apropie, în consecinţă, de grupurile de utecişti care acţionau în ilegalitate. În fapt, şi comuniştii, şi uteciştii erau atunci foarte puţin numeroşi, iar isprăvile lor erau modeste, departe de eroizarea mincinoasă din filmele şi romanele de mai târziu. Curajul tânărului Cornea nu este însă mai puţin remarcabil. În chip firesc, după 23 august 1944 se implică trup şi suflet în cucerirea puterii de către comunişti. Asistă la marea fraudă electorală din 1946, pe care o aprobă întrucât admite că edificarea lumii noi implică şi anumite pagube „colaterale”. Şi totuşi, oricât de exemplară era fidelitatea tânărului Cornea la noul regim, oricât de indubitabil ataşamentul său faţă de valorile marxiste ceva părea să nu fie în regulă. Trimis să lucreze în presă, redactor la diferite publicaţii (inclusiv, pentru o foarte scurtă perioadă, la Scânteia), nu se acomodează, îi e greu să se limiteze la limbajul de lemn, intră în conflict cu doi dintre principalii tartori ideologici al momentului, Mihail Roller şi Nicolae Moraru. Aşa se face că, paradoxal, deşi începuse o carieră de „activist”, a publicat puţine texte care să reflecte îngrozitoarele constrângeri dogmatice ale epocii.

Fapt e că o bună bucată de vreme se produce o dedublare în personalitatea lui Paul Cornea. Pe de o parte alege, sub influenţa lui G.Călinescu şi a marelui sociolog H.H.Stahl, un parcurs academic, specializându-se în studiul perioadei romantice a literaturii române. Pe de altă parte, acceptă mai multe „sarcini” de partid care, fără să-l introducă în cercul nomenclaturiştilor de rang înalt, îi conferă un statut social deloc neglijabil. Mai întâi se trezeşte propulsat secretar al CC al UTM. Trece de aici în Ministerul Culturii şi, la 30 de ani, ajunge să conducă Direcţia Generală a Teatrelor şi Muzicii. După câtva timp este mutat (tot pe post de conducere) la Direcţia Generală a Editurilor. Când speră că se va putea consacra preocupărilor sale universitare i se dă din nou o sarcină de răspundere, la conducerea Studioului de filme Bucureşti. Abia în 1965 se va debarasa de obligaţiile administrative după care va deveni, ştim bine, profesorul strălucit, model al atâtor generaţii de discipoli şi de studenţi. Trebuie spus că toate plecările din diferitele funcţii s-au petrecut în condiţii dubioase: a fost când destituit fără explicaţii, când supus unei viguroase acţiuni de critică „principială”. Oricum, nu se poate spune că a avut de îndurat mari neplăceri, iar asta se datorează, cu siguranţă, şi calităţilor sale diplomatice. S-a descurcat în medii – teatru, cinematografie – unde se înfruntau ambiţii teribile şi orgolii nemăsurate. Câţi mai ştiu astăzi că fiica lui Gheorghiu-Dej, Lica Gheorghiu, se voia mare actriţă de film şi îşi teroriza anturajul cu capriciile ei? Detaliile pe care le dă Paul Cornea sunt amuzante numai că ele ne arată totodată cât de aberant era arbitrariul puterii. Uitate sunt poate şi numele lui Miron Constantinescu şi Constanţa Crăciun, personaje însemnate ale epocii, şi chiar numele sinistrului Leonte Răutu, supranumit „perfectul acrobat” pentru capacitatea de a se adapta ideologic în funcţie de cum bate vântul. Epoca evocată de Paul Cornea este şi aceea a proceselor-spectacol, cel al scriitorului Alexandru Jar sau al compozitorului Mihail Andricu, puneri în scenă menite a avertiza populaţia, intelectualitatea în primul rând, că există o linie pe care nu ai voie s-o depăşeşti.

Când începe desprinderea lui Paul Cornea de mirajul ideologiei comuniste, pentru că acesta este în fond subiectul cărţii? Greu de spus. Unele întrebări (şi „perplexităţi”, adaugă autorul) apar cu prilejul unei călătorii la Moscova, la un congres al Comsomolului. Despre arestările de la noi din ţară memorialistul afirmă că nu avea o imagine clară (informaţiile circulau greu, lumea se temea să vorbească etc.). Primul şoc, cu efecte devastatoare, a fost raportul lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS, cu denunţarea crimelor stalinismului. Vor urma în acelaşi an, 1956, reprimarea în sânge a revoluţiei din Ungaria şi, în 1968, invazia Cehoslovaciei. Iluziile utecistului care visa, sincer, să construiască o lume nouă s-au spulberat.

Cartea aduce o mulţime de amănunte revelatoare, mai ales din anii 50. E un tablou de epocă alcătuit din linii sigure, atestând şi o remarcabilă artă a portretului. Dar ceea ce mi se pare demn de semnalat înainte de orice în cazul lui Paul Cornea este că ruptura de comunism a fost totală. Nu mai încape loc pentru eschive de genul „s-au comis (şi) abuzuri”, „proiectul era bun şi generos însă realizarea lui a fost deficitară” ş.a.m.d. Falimentul istoric al comunismului a găsit în Paul Cornea un cronicar de o luciditate exemplară.