O piraterie literară

Dacă în perioada ceauşistă literatura reprezenta o posibilitate de evadare din realitate în ficţiune, deşi însăşi realitatea devenise ficţiune, numai că această fic­ţiune era stabilă, avea un contur foarte clar, fiind cuprinsă între anumite limite, astăzi realitatea care ne înconjoară se mişcă atât de rapid, lucrurile se schimbă cu o aşa viteză, sunt atâtea evenimente în fiecare zi, încât cel care doreşte să evadeze din spaţiul real în spaţiul ideal (fictiv) trebuie să depună un mare efort şi să rupă conştient, să taie printr-un efort de voinţă tentaculele care îl înconjoară. Trăim totuşi un alt timp, mult mai alert. Realitatea nu e mai puţin fantastică, dar ea se învârte cu o viteză cu care noi nu suntem obişnuiţi.

***

Scriitorul este o maşină care scrie. Maşina trebuie exploatată la maximum. După ce lucrurile îşi vor găsi un făgaş normal şi societatea noastră se va stabiliza cât de cât, piaţa liberă va stimula creaţia artistică. Asta din perspectiva optimistă. Cealaltă perspectivă ne arată că literatura şi cultura în general vor fi împinse într-o zonă şi mai marginală decât cea de acum. Cultura va supravieţui, dar va deveni un fel de obiect de muzeu. În ţările occidentale există diverse pârghii financiar-economice care stimulează direct sau indirect cultura (sistemul de impozite, diverse premii etc.). La noi şi, în general, în ţările din Est, în această perioadă de tranziţie de la un sistem economic la altul, ar trebui promulgate legi de protecţie a creaţiei autohtone. In ce sens? În sensul ca editorul să fie interesat să publice nu numai cărţi vandabile (romane poliţiste, literatură sexy, romane de aventuri, în general autori străini sau chiar literatură de exil etc.), ci să fie interesat să susţină şi creaţia pură, poezia, critica. Editorii noştri, cu rare excepţii, nu au deocam­dată resurse băneşti suficiente pentru a face o strategie şi o politică editorială naţională. În ceea ce priveşte statul, acesta ar trebui să găsească pârghiile birocratice pentru a sprijini producătorul direct (în cazul literaturii, scriitorul). În prezent nu există astfel de pârghii şi scriitorii scriu romane, cărţi de eseuri, cărţi de poezii fără să aibă parte de vreun câştig. Pe termen scurt, acest reflex va continua să funcţioneze. Pe termen lung însă lucrurile se vor schimba şi tinerii cu potenţial literar se vor orienta spre alte domenii, căci literatura nu le va oferi nimic. Nici măcar exacerbarea egoului.

***

Un scriitor nu este rentabil imediat, ci este rentabil în timp. Asta dacă este unul autentic. Marii creatori universali sunt adevărate uzine care funcţio­nează secole şi milenii întregi. Gândiţi-vă la Shakespeare, la Eminescu, la Dostoievski, la Tolstoi. Există vreo uzină mai rentabilă şi care să funcţioneze fără alt capital decât cel iniţial (al autorului) decât un scriitor de talia unui Dostoievski, Proust, Gogol, Cehov, Caragiale sau alţi clasici ai literaturii? Sau gândiţi-vă la soarta unui Van Gogh. Cât costa un tablou al său în perioada cât Van Gogh era în viaţă. Nimic. Sau aproape nimic. Astăzi valoarea operelor sale se ridică la zeci şi sute de milioane.

Nici aurul nu e o investiţie mai sigură decât o operă de artă, atunci când aceasta e autentică.

Deci: dacă o societate profită de pe urma creatorilor săi, e normal să le asigure minimum de condiţii pentru ca ei să-şi poată practica meseria. Apoi: de ce veniturile obţinute prin publicarea clasicilor să nu fie îndreptate spre finanţarea literaturii actuale? De ce să profite doar editorul, nu şi cei care scriu?

***

Orice muncă este utilă, în primul rând persoanei şi apoi societăţii. Inactivitatea e nocivă şi pentru trup, şi pentru spirit. Din nefericire poezia, care înseamnă creaţie pură, nu se poate scrie în mod permanent, ci doar în anumite momente; în poezie, nu poţi forţa prea mult nota. Aici tot ce e contrafăcut se cunoaşte. De aceea, munca poetului e cea mai ingrată. Cir­culaţia operei sale e restrânsă, iar gloria mai mult postumă. Cel mai greu de suportat pentru el sunt perioadele sterile. Poetul nu ştie când, dacă astăzi sau mâine (poate niciodată), va putea scrie o nouă poezie. Şi asta fiindcă poezia, în ciuda tuturor conceptelor, e o creaţie pură. Ea nu ţine de voinţa autorului, nici de conştiinţa sa, ea este declanşată de forţe obscure pe care el nu le poate stăpâni. După cum aţi observat, dintre toţi creatorii, poeţii, cu mici excepţii, sunt cei mai puţin longevivi.

***

Pe biroul meu se află, de cât timp oare?, cartea înţeleptului antic chinez Lao Tse. Cartea (cărticica) se intitulează Tao te king şi a apărut la editura…, ei, aici e hiba, n-a apărut la nici o editură şi totuşi a apărut! De altfel, această „apariţie" poate fi considerată cu adevărat un summum al paradoxurilor editoriale.

Pe coperta cărţii, sub Tao te king, scrie cu litere mai mici Cărarea şi virtutea, iar sub titlul în româneşte, se preci­zează: traducere. Şi atât. Traducătorul, dacă există, e anonim. Iar dacă nu există, atunci putem trage concluzia, că pornind de la perceptele stipulate în Tao, cartea s-a tradus, într-un mod misterios, pe sine însăşi, din chineza veche în româna secolului douăzeci. Stranie mutaţie. Probabil societatea românească aflată în tranziţia avea nevoie de o călăuză spirituală. Tao a aflat şi s-a „translat”.

Cartea nu are casetă tehnică în care să fie trecute numele lectorului şi al tehnoredactorului, nu se precizează nici tipografia la care a fost tipărită; nicăieri nu apare nici sigla editurii etc. De aici tragem concluzia că haosul tranziţiei anilor optzeci a scos-o la lumina rampei, printr-un simplu hocus-pocus şi a aşezat-o pe masa editorului anonim. 

„Editorul", în goana lui după paradoxuri, a tras-o pur şi simplu la xerox, a legat-o rudimentar şi a scos-o Ia vânzare pe tarabă, nu însă înainte de a mâzgăli pe spatele cărţii şi preţul: 130 lei. Apoi l-a şters.

În cartea sa, Lao Tse scrie: „Toţi oamenii, sub Cer, cunosc Frumosul ca Frumos; iată obârşia Urâtului. Toţi oamenii cunosc Binele ca Bine: iată obârşia Răului. […] Iată de ce înţeleptul practică doctrina Non-Acţiunii”.

Doctrina Non-Acţiunii a practicat-o, într-un fel, şi editorul anonim. Căci n-a schimbat nimic din vechea ediţie a cărţii. N-a şters nici măcar cuvintele subliniate sau încercuite de alţi cititori cu linii şi puncte. Ci le-a lăsat aşa cum apăreau acolo. Pare-se că nici un efort din partea sa n-a fost cu putinţă. Ca să nu mai vorbim de ortografia veche ce ar fi trebuit să fie adusă la zi sau alte îndreptări necesare editării unei opere care constituie una din marile cărţi ale lumii. Căci Tao te king e una din marile opere ale lumii. Desigur că Tao te king ar fi meritat o ediţie de lux. Costul acestei ediţii ar fi fost mic, ţinând seama că opera lui Lao Tse este un poem filozofic de dimensiuni reduse. N-a fost să fie aşa. Tao a vrut să ni se arate într-o lumină piratată. A vrut să înţelegem că şi în această formă valoarea preceptelor sale nu scade nici cu câtime. Am putea spune, dimpotrivă.

Călăuzindu-se după preceptele cărţii, editorul clandestin a scos-o în condiţii execrabile. În fond, dacă Frumosul ca Frumos este obârşia Urâtului, iar Binele ca Bine e izvorul Răului, cum stipulează cartea, lumea n-are nici un sens sau dacă-l are nu trebuie să ţinem seama de el. În toată Non-Acţiunea sa, editorul a vrut să fie paradoxal. Chiar mai paradoxal decât însuşi Tao. De aceea a practicat Non-Acţiunea şi a produs o Acţiune.

De aceea a plecat de la Urât şi pe drumul invers ce duce către veşnicul Tao a ajuns la Câştig.

Investind puţin, editorul a câştigat mult. Dar asta pe termen scurt. Pe termen lung a dat faliment. Mai bine zis, a ieşit de pe scena editorială. (În paranteză fie spus, nici nu ştim dacă a intrat cumva!)

Accesând Răul a accesat şi Binele şi s-a ales în buzunar cu o sumă care nu-i nici mare, dar nici măruntă. Suma a fost cheltuită, probabil, fără noimă. Poate că de bucuria câştigului, editorul a intrat în cârciumă, şi-a cinstit prietenii, s-a lăudat, şi în cele din urmă a căzut în patima beţiei. Sau, poate, fiind mai zgârcit din fire, a strâns bănuţ peste bănuţ şi şi-a cumpărat o maşină. Maşina a deraiat pe drum, şi editorul s-a ales cu craniul frânt. A fost scos de sub roţi şi adus de urgenţă la spital. Conectat la aparate, abia ieşit din comă, a cerut cartea şi a dat peste acest pasaj: „Tao este vid creator, dar acţiunea sa este fără de sfârşit. Este un abis esenţial unde se poate vedea izvorul tuturor energiilor şi fiinţelor lumii. Îşi îmblânzeşte duritatea, se desface din haos, îşi temperează strălucirea, se identifică celor mai mici atomi. O! Neprihănire! Fiinţarea sa este veşnică. Nu ştiu al cui fiu ar putea să fie. El este mai dintr-un început decât însuşi Domnul Cerurilor.” A citit acest pasaj şi s-a înălţat liniştit la cer.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video