O recuzită vie

Am citit, de la un capăt la altul, o dată şi încă o dată, cu note şi sublinieri, după un tipic propriu (îl au probabil şi alţii; aş face, apropo, o expoziţie cu felul în care „stoarce” cărţile de înţelesuri bunul meu prieten, Nicolae Leahu – veritabile picturi foviste în carioci şi cerneluri, care dau seamă, vorba cronicarului, despre teribilul uneori travaliu de pătrundere şi asimilare), o carte care n-a prea intrat la vremea ei în graţiile criticii noastre. Număr două sau trei cronici (nici nu cred că au fost mai multe), dintre care doar una, a Luciei Ţurcanu, e pertinentă şi nu afectează nimic peste limitele bunului de transmis, ca să zic aşa: mic model de probitate şi o marcă a acestui critic de la care trebuie să aşteptăm lucruri temeinice. În rest tăcere, una desigur simptomatică, procesul literar de la noi transformându-se în ultimii ani din utopie – care avea măcar consistenţa unei hărţi imaginare – de-a dreptul în himeră, într-un dublu degradeu de audienţă, dar şi de substanţă, cum ar veni. Păcat, fiindcă volumul (Dulceaţă de coarne, de Ana Rapcea) e remarcabil prin superbia punctului său de plecare (cu o contrapondere pe măsură la sosire!). O să mă explic îndată. Să întreb o secundă înainte ce sunt ideologiile? Şi o formă de gregaritate, s-ar zice, altfel n-ar produce marginali şi tot felul de raporturi de tensiune între aceştia şi majoritari, între grup şi izolaţi. Poveste veche: cine nu subscrie, nu consimte, e meprizabil, vezi dumneata. Şi aici ca şi în politică – nu spun o noutate – taie şi spânzură regimul lui partipri. Tăcerea în cazul Anei Rapcea mă tem că are, pe ici, pe colo, şi valoarea unei penalităţi, dacă nu asumate, măcar prin consternare, fiindcă poezia contrariază orizontul aşteptării printr-un insolit aer retro. În plină paradă a discursivităţii, a prozei care sufocă poemul, a narativizării cu program şi, mă rog, cu metodă, a pretinsei autenticităţi (care diaboliza calofilia, pregătind terenul pentru minimalismul înţeles foarte repede însă ca legitimare a mizeriei stilistice şi ca atare a mediocrităţii), apare un autor pe contrasens. Nu face vers liber, face sonet; nu bagă epic – e metaforic; nu joacă oralitatea (deşi nici n-o neglijează programatic) – e preţios, aproape de gongorism, cum bine observă şi Lucia Ţurcanu. Şi cu toate acestea (sau în ciuda lor, luaţi-o cum doriţi) are aerul cel mai firesc din lume. Să ne înţelegem: nu e firescul meşteşugului, efectul unei meticuloase elaboraţii; ce poate părea aici tertip de artizan e o formă a genuinului, încât putem vorbi mai curând de meşteşugul firescului. Ana Rapcea vorbeşte grandilocvent din imbold, e modul spontaneităţii sale: „Dragă Ahile, te-am visat din nou, / dormeai eroic într-o casă ninsă, / ca pe un pui abia ieşit din ou / îţi mângâia lumina faţa plânsă / şi era frig… Cu mâinile-ngheţate, / în somnul meu abia de atingeam / pereţişi geamuri, toate de departe, / şi nu puteam un pas să fac; visam / cum că te rog, în vis, să te trezeşti / şi să mă scoţi din împietrirea ceea, / dar începusei iar să te topeşti / cu vis, cu tot cu iarnă… Eu, Briseia, / în raiul meu cu mâţe ofticoase, / mă lupt cu plânsu-ajuns până la oase”. Rapcea e teatrală, plastică, decorativă abinitio, fioriturile sale (multe!) sunt funcţii ale unui regim interior. Poezia este autentică, rămânând calofilă şi încolţeşte – nimic curios, dacă acceptăm că firescul poate fi şi livresc – pe artificiul cel mai pur: „Mi-e dor de tine, aripă, să-mi zbor / tristeţileşi creierii odată; / să-mi spânzur, iată, noul meu amor / cu vechea mea eşarfă demodată. / Mi-e dor de tine ca de-un cântec vechi, / o crinolină neagră sau o trenă… / Eu voi ieşi azi, matador străvechi, / la ultima coridă, în arenă”.

Lucrurile merită cercetare, fiindcă reciclarea faptului de cultură a plutit mereu la noi în siajul Levantului, de exemplu, cu miză pe dexteritate, pe tehnica reinserţiei şi nimănui nu i-a trecut prin cap că recuzita poate prinde, la un moment dat, viaţă, iar prin decor se poate păşi chiar în lumea pe care acesta o sugerează.

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova