O seară culturală la TV

De când bravii noştri administratori au reuşit să îngroape şi TVR Cultural, singurul post care urmărea sistematic şi profesionist fenomenul, un mare gol s-a căscat în presa de televiziune, din ce în ce mai tabloizată, urmărind şi chiar inventând senzaţionalul, scandalul, trecând adesea nu numai în zona kitsch-ului şi a frivolităţii, ci şi a vulgarităţii. Când prinzi câte un scriitor invitat la o emisiune, e sărbătoare. Nici presa scrisă nu stă mai bine la acest capitol: din majoritatea ziarelor aproape că a dispărut cu desăvârşire departamentul cultural. Când mai apare câte o ştire, ea este de regulă eronată, cu nume transcrise greşit. Sau se mizează pe titluri decupate parcă din gazetele în care pozează domnişoare despuiate, fără alte argumente şi realizări proprii în afara trupului. Decupez la întâmplare o mostră de… cum să-i zic?… breaking news, pe care o puteţi găsi zilele acestea pe site-ul unui cotidian care se vrea serios, de vreme ce găzduieşte opiniile unor intelectuali de marcă: Cu cine l-a înşelat Veronica Micle pe Eminescu? Orgiile cu ofiţeri, poeţi sau desfrâul de o noapte la conuʼ Caragiale l-au sfâşiat pe „Eminul meu iubit”. Eminescu este tratat ca orice „vedetă” de doi bani, iar biata Veronica pare a nu scăpa de blestemul paparazzilor nici la peste 125 de ani de la moarte. O curiozitate obscenă e la originea acestor „reportaje” care, probabil, atrag audienţă. Ce fel de audienţă e aceea – de asta nu îi mai pasă nimănui. Jurnaliştii nu mai sunt interesaţi de cărţile importante, de marii scriitori, de marii oameni de ştiinţă, se referă, cu prea puţine excepţii, la Academia Română sau la Uniunea Scriitorilor, la cutare festival mai ales atunci când nasul lor de copoi amuşinează sâmburele de scandal. Da, asta îi interesează, marasmul, gâlceava, intrigile, conflictele de breaslă sunt ştiri; performanţa, deşi nu dă tonul României de azi, nu mai e demult o ştire. Normalitatea nu prea mai are loc în presă, e considerată plictisitoare, nu vinde…

Aşa stând lucrurile, m-am bucurat când am văzut că, la emisiunile unui frecventabil post de ştiri, încep să fie invitaţi scriitori cunoscuţi, care chiar au ce spune. E un pas înainte, un pas către normalitate. Ecranele sunt permanent sufocate de sfertodocţi, de politicieni care nu ştiu să vorbească nu spun inspirat, ci măcar curăţel, de comentatori care se pricep la toate, aşa încât un ceas în compania unui scriitor consacrat înseamnă o necesară aerisire a atmosferei bolnave.

Am fost invitat şi eu, acum câteva seri, alături de doi colegi pe care îi respect, critici literari foarte buni, la o astfel de emisiune. Am ezitat: Bucureştiul e departe şi, sincer, nu mă prea interesează astfel de apariţii; dar, sfătuit de oameni în care cred, am cedat. Moderatorul mi-a promis la telefon că vom discuta despre cărţi, despre viaţa literară, despre ce credem noi despre România de azi, m-a mângâiat încredinţându-mă că e bine să ne vadă oamenii, că România nu e numai a politicienilor corupţi, ci şi a tinerilor care îşi fac bine treaba etc. Un discurs pe care îţi face plăcere să îl auzi de la un jurnalist. Bun, fie! Cu o zi înainte vorbim iar la telefon şi mă asigură că rămânem „în aceeaşi formulă”. Nu-mi schiţez nici un plan, dar mă gândesc să vorbesc despre câţiva scriitori contemporani, despre Institutul pe care îl conduc, despre unele cărţi, în fine, despre lumea literară şi academică. România nu e falimentară în toate domeniile, la urma urmelor, e falimentară în primul rând politic. În fine, ajung la sediul televiziunii la o oră destul de târzie. Mă bucur să îmi reîntâlnesc amicii în cabina de machiaj, glumim, suntem convinşi că vom avea ce spune toţi trei vreme de un ceas şi jumătate. Intrăm în studio, ne ocupăm locurile, ne lăsăm, cum se spune, cablaţi. La masa rotundă, imensă, mai e un domn pe care nu îl identific, deşi mi se pare vag cunoscut. Păcatul meu, nu mă prea uit la televizor. Cu cinci minute înainte de începerea emisiunii apare şi moderatorul. Politeţuri obişnuite, domnul nerecunoscut de mine, care este, înţeleg, un bun analist al politicii internaţionale (da, numele nu-mi este străin), spune că el ar răspunde la o întrebare de început şi după aceea s-ar retrage, lăsându-ne pe noi să ne vedem de ale noastre. Ghinion: în preziua emisiunii cu pricina, fusese ucis Boris Nemţov; cum să ignore o televiziune de ştiri ditamai subiectul? Începe emisiunea, moderatorul anunţă că, date fiind evenimentele, a fost obligat să modifice formatul, că vom discuta despre cultură, dar şi despre aceste ultime ştiri. Şi că urmează să ni se alăture, cât de curând, un alt comentator, pe care de data asta îl ştiam, din studiourile unei televiziuni arondate intereselor patronului care acum îşi ispăşeşte eroismul în puşcărie. Am un frison: nu despre asta era vorba! Şi aşa mă trezesc că sunt întrebat ce cred despre politica lui Putin, care sunt şansele României în acest context tensionat, colegii mei sunt chestionaţi în legătură cu poziţia Ungariei şi cu disidenţa lui Orban faţă de Uniunea Europeană. Fireşte, vorbesc mult comentatorii invitaţi. Nu apuc să mă dumiresc: ce caut eu acolo… Pot numi oricând destui specialişti (fără ghilimele) mult mai potriviţi pentru tema foarte gravă, de acord, a emisiunii… Tot aştept, naiv, să trecem la dezbaterea pentru care am fost invitaţi. Sigur, opinii am şi eu, cum are toată lumea, dar nu cred că e nevoie să îmi dau cu părerea, în direct, la un post de ştiri, despre subiecte pe care nu le-am urmărit insistent şi la care nu mă pricep. Vreau să vorbesc despre cărţi, despre scriitori, despre viaţa literară, nu despre politică! Vreau, dar nu mai apuc.

Emisiunea se încheie. Colegii mei abia apucă să arate o carte în trei volume, o cronologie literară a primilor ani postdecembrişti, la care a muncit pe brânci un colectiv de specialişti dintr-un institut al Academiei Române. O carte-eveniment! Ce mai contează toate astea? Politica e peste noi. Iar România pare să fie, cel puţin pentru televiziuni, doar politică…

Plec nervos; mă simt nu dezamăgit, ci înşelat. E ca şi cum eu aş chema insistent pompierii, salvarea, poliţia, hingherii, în fine, orice alt serviciu autorizat pentru o anumită treabă şi, când ar ajunge în faţa porţii, i-aş ruga să mă ajute să sparg nişte lemne, alături de oameni anume tocmiţi pentru asta!

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi