O voce din lumea cealaltă

Apariţia, în revista România literară, a unui (foarte lung) articol semnat de Dumitru Popescu, cunoscut drept Popescu-Dumnezeu, a şocat mai multă lume. Chiar în această pagină colegul Bogdan Creţu şi-a exprimat indignarea faţă de o situaţie ce ne aruncă în plin absurd: fostul aparatcik Dumitru Popescu are dreptul la opinie, dar fostul mare disident Paul Goma pare să fie indezirabil în paginile celei mai importante reviste a Uniunii Scriitorilor. Tot la Iaşi, în revista Timpul, Radu Vancu a avut o intervenţie pe cât de dură pe atât de îndreptăţită. În numărul următor al aceleiaşi publicaţii doi scriitori, Cladiu Komartin şi Ovidiu Nimigean, consideră că articolul lui Dumitru Popescu e un semn – printre altele – că avem a face cu o „restauraţie”, o reabilitare a comunismului. Au fost şi alte luări de poziţie, una chiar în „România literară”; redacţia revistei a preferat însă, până acum, să păstreze tăcerea.

Vreau să spun din capul locului că lungul „eseu” (aşa se prezintă) al lui Popescu-Dumnezeu mi-a produs greaţă. Preţios şi alambicat, în aşa fel încât să dea impresia „rafinamentului” stilistic, articolul e o neruşinată tentativă de a cosmetiza regimul comunist din România înnegrind pe cât se poate, prin contrast, realităţile actuale. „Argumentaţia” autorului se bazează pe stabilirea unei opoziţii nete între comunismul românesc din prima fază, cel adus de tancurile sovietice, şi comunismul de după 1965, comunismul – vezi bine – „naţional”, care şi-a propus să asigure independenţa ţării şi bunăstarea populaţiei. Foarte critic când e vorba să radiografieze comunismul de tip sovietic, Popescu devine brusc extrem de îngăduitor când caracterizează epoca Ceauşescu, enumerând euforic realizările acelor ani măreţi. Aşa cum era de aşteptat, prăbuşirea comunismului este văzută drept o catastrofă, prin abandonarea idealurilor de libertate şi egalitate socială. Un pasaj absolut sinistru, care a atras atenţia lui Radu Vancu, prezintă pretinsele „motivaţii” ale celor care doreau răsturnarea regimului comunist şi au contribuit direct la sfârşitul lui. În nici un moment Popescu-Dumnezeu nu arată că ar avea vreo problemă de conştiinţă la gândul că a fost ideologul-şef al ceauşismului, arhitectul delirantului cult al personalităţii cizmarului din Scorniceşti. Senin, cu un aer de dispreţuitoare superioritate, politrucul ne dă lecţii şi ne arată cum ar trebui scrisă istoria.

La drept vorbind, textul din România literară nu aduce nimic nou. Dumitru Popescu suferă, mai abitir decât înainte de 1989, de incontinenţă scripturală şi produce opere pe bandă rulantă. Cum nu sunt masochist, n-am parcurs, evident, miile de pagini „comise” în ultimele două decenii. I-am citit însă câteva articole, câteva interviuri, am văzut şi ce spun unii recenzenţi avizaţi ai „cărămizilor” popesciene (V.Tismăneanu, spre exemplu). Popescu-Dumnezeu pune aceeaşi placă şi reia la infinit aceleaşi obsesii şi frustrări. Aşa că (şi) din acest punct de vedere articolul din România literară era complet inutil.

În ce mă priveşte, am semnalat nu o dată situaţiile aberante provocate de aducerea în faţă a unor figuri notorii ale regimului comunist. Un Paul Niculescu-Mizil şi un Ştefan Andrei au ajuns adevărate vedete de televiziune, acesta din urmă prezentat drept artizanul strălucitei politici externe a României socialiste. Şi alţi nomenklaturişti de vârf – Silviu Curticeanu, de pildă – au avut toate condiţiile să-şi spună păsul, să se disculpe şi să arunce vina pe alţii. Securiştii, de la generalul Pleşiţă la colonelul – sau ce-o fi fost – Ilie Merce au descoperit şi ei avantajele expunerii mediatice şi, în unele cazuri, ale carierei politice. Dintre culturnici, Dinu Săraru ne povesteşte isprăvile sale de disident, iar Ion Brad ne mărturiseşte cât bine a făcut când era ştab la Cultură sau ambasador la Atena. Am citit acum câteva luni în revista Tribuna de la Cluj un articol al lui Nicolae Dan Fruntelată în care autorul evoca, înduioşat, vremurile când era redactor-şef la Luceafărul: Fruntelată, activist UTC, fusese paraşutat la Luceafărul împotriva voinţei scriitorilor şi se ilustrase prin îndeplinirea cu abnegaţie a sarcinilor de partid. Iar exemplele ar putea, din păcate, continua.

Dar şi mai întristător mi se pare faptul că ideile lui Dumitru Popescu se regăsesc, vai, la intelectuali din generaţia tânără, la cei de pe platforma CriticAtac, la Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Paul Cernat, Bianca Burţa-Cernat, ca să amintesc numele cele mai cunoscute. Regăsim antiamericanismul virulent, cu echivalenţa SUA = URSS; regăsim teza conform căreia frigul din case, penuria de alimente au fost simple accidente de parcurs, nesemnificative în raport cu marile împliniri ale epocii; regăsim fantasma „egalitarismului” şi ura faţă de „elitism”; regăsim bagatelizarea sau chiar negarea valorilor democraţiei, inclusiv libertatea de exprimare pe care Popescu-Dumnezeu, cu un tupeu incredibil, o ironizează, deşi graţie ei îşi poate profera insanităţile.

Ei bine, dacă ar fi fost în puterea mea, cu riscul de a fi acuzat că fac un act de cenzură, NU aş fi publicat textul lui Dumitru Popescu: e foarte periculos dacă ne resemnăm cu ideea că hârtia suportă orice.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor