Oameni reali sau fantoşe

Dar şi aşa, prinzând „fără metodă”, când de ici, când de dincolo, câte o ştire sau opinie despre ce bun e băiatul lui Leancă, fost oengist cu mare dexteritate în implementări de proiecte, te izbeşte fără să vrei comicul de speţă joasă, la limită cu repulsia, al întregii situaţii. De la dilatările de pectorali ai lui Dodon, cum că nu recunoaşte un nemilitar în fruntea unui minister atât de specializat şi, mai ales, emanaţie a unei grupări mult prea odioase statalităţii lui îndrăgite, grupare în care vede, prin tranzacţie cu Plahotniuc (din a cărui mânecă unora li s-a părut că iese, într-un ritm calculat savant, ca să nu bulverseze percepţia publică, mai ales în zona alogenilor, însuşi Băsescu), un pericol de moarte, şi până la Candu sau Filip, de cealaltă parte, via Curtea Constituţională, această uimitoare maşinărie de normat aparenţe şi mofturi, totul s-a lăsat, în primul rând, cu o impresie grea, indigestă de kitsch. Oamenii ăştia, chiar dacă iau în deşert determinativul de „actor politic” (cine ştie cum se autoindentifică în forul lăuntric, chiar ar fi curios să aflăm), ar fi putut să aibă, nu bun-simţ: e prea puţin, ceva mai abisal, care să-i ferească de noroiul unei astfel de situaţii, şi pe ei, dar mai ales pe cei dinaintea cărora s-au dat în stambă. Au această minimă datorie faţă de nişte oameni mulţumită cărora, în definitiv, o duc acum pe roze.

Nu-mi stă în intenţie să fac aici cronica penibilului război al declaraţiilor şi totalul manevrelor, unele chiar curioase prin ingeniozitatea lor (se poate, află-se, „inventa” şi în marginile Constituţiei, dacă pohteşte Conducătorul Suprem în chip de coaliţie majoritară). Deşi un tablou strict tehnic ar fi valabil în sine, „peste mode şi timp”, bun de consultat în orice moment viitor de gripare a relaţiilor dintre puteri, de criză constituţională, de viroze etc. Pe scurt, Dodon refuzând să semneze decretul şi insistând asupra candidaturii proprii – un gradat ce-i vine cam rudă, din câte spune presa – şi dorindu-se totuşi evitarea unui tărăboi la vârf, cu urmări greu de calculat când ai în ecuaţie o Transnistrie extrem de capricioasă şi imprevizibilă, plus necunoscuta parlamentarelor de la anul, s-a umblat, ca şi în alte cazuri, la Constituţie. M-am uitat cu un ochi pe eşafodajul distinşilor magistraţi: e magnific în contorsionarea lui terminologică şi sintagmatică şi, la rigoare, ar putea stârni pizma oricărui scriitor, bovaric şi el, prin definiţie, întru o astfel de prestidigitaţie. În cele din urmă, s-a stabilit că preşedintele Parlamentului sau premierul, dacă primul se află în imposibilitate, pot semna un decret ca cel în cauză, punându-l astfel pe şeful statului între paranteze. Totul, evident, spre a respecta aparenţele de legalitate, aparenţele conformităţii cu legea. Aparenţele, fiindcă, pe cât pare, asta contează acum, miza nu e pe procesele adânci, inaparente dar nu mai puţin reale (şi cu partea lor de risc), ci pe expresia exterioară a lucrurilor.

Din îmbârligăturile astea executiv-legislativ-constituţionale a apărut noul ministru al Apărării. Care apărare n-o ia nimeni la bani mărunţi să vedem şi noi, pe spezele cărora, în definitiv, există, de ce e-n stare, dacă mai este şi, nu mai puţin important, dacă a fost vreodată. Presa oficioasă, ca şi cea plătită ipocrit, pe sub masă, nici măcar n-a schiţat curiozitatea de a afla ce se întâmplă realmente în armată şi cât de brează e, la o adică. Dă, în schimb, ştiri cu tot felul de exerciţii, ba aici, ba pe aiurea, sugerând ceva foarte vajnic şi eficient, ca şi cum alergatul pe câmp, sub ochii blazaţi ai trimişilor NATO, te transformă implicit într-o forţă. Noul ministru a spus şi el, că trebuia să arunce un os presei imediat după învestitură, că în mandatul său (pauză) va face tot ce-i stă în puteri (încă o pauză) să modernizeze armata… Deşi, ca unul care a tot administrat până nu demult fonduri, înţelege prea bine că modernizare fără bani nu e pur şi simplu cu putinţă, după cum realizează la fel de limpede că nu-i nebun nimeni, nici de peste mări şi ţări, unde paraii au socoteala lor geostrategică, nici, cu atât mai mult aici, unde dacă nu dai salar în pic, degeaba ţi-ai deschis afacere, nu-i nebun, ziceam, nimeni să dea cu banul pentru o cauză apriori pierdută. „Criza de la apărare”, cum au vehiculat televiziunile, n-a fost decât un spectacol dat în beneficiul naivilor care îşi mai închipuie că trăim într-un stat de drept şi că la guvern, preşedinţie şi în parlament mişună oameni reali, nu fantoşe.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova