Obiceiuri, ticuri, dependenţe

Mie pur şi simplu îmi este imposibil să încep un lucru fără o introducere, un preambul lung şi inutil de cele mai multe ori, indiferent despre ce domeniu este vorba. E un obicei sau un tic, ori poate chiar o dependenţă de care nu pot să scap nici în ruptul capului. Mi se pare ciudat să mă aşez, de exemplu, la calculator şi să mă apuc din prima să scriu un articol precum cel de faţă. Trebuie mai întâi să deschid Internetul, să-mi verific toate conturile de e-mail, să văd ce alte noutăţi, dragă Doamne, au mai apărut pe Pământ sau care mi-au fost transmise de către alţi „dependenţi”, să verific mesajele şi notificările de pe facebook, să citesc vreo două articole despre orice şi apoi abia să mă apuc de treabă. Dar ca să intru aşa direct în scrierea propriu-zisă îmi este peste poate de greu. E nevoie musai de un preludiu, clar.

Ţin minte că la toate examenele scrise pe care le-am dat vreodată a trebuit mai întâi, adică în primele trei sferturi din timpul alocat, să cuget îndelung, să îmi ordonez ideile, să îmi curăţ mintea de toate impurităţile şi abia apoi, odată ajuns la luciditate, să îi dau bătăi. Din această cauză la toate examenele din viaţa mea am rămas ultimul care mai scria chiar şi atunci când supraveghetorul urla din toţi bojocii să lăsăm pixul jos, şi niciodată nu am terminat ceea ce voiam să scriu, motiv pentru care şi rezultatele au fost mediocre… Asta e, încep greu, dar termin repede, sunt român sadea…

Aspectul ăsta e sigur legat de cultura în care am crescut. Chiar am aflat odată, la un curs, despre modalităţile de comunicare între oameni la diverse popoare şi că există diferenţe notabile între ele. La arabi, de exemplu, este aproape interzis să intri direct în dezbaterea subiectului pentru care ai venit la cineva fără o introducere cât mai lungă, mai îndepărtată de subiect şi mai plăcută posibil pentru ambii interlocutori. Trebuie neapărat, e literă de lege, să începi prin a vorbi despre cu totul altceva (familie, sănătate, bani etc.) şi apoi, să deschizi încetul cu încetul problema respectivă.

Cam aşa: „Bună să-ţi fie inima Ahmed, ce frumoasă cămaşă ai pe tine, iar copiii tăi sunt atât de simpatici în poza aceea. Ştii, am văzut-o pe fetiţa ta la şcoală, e adevărat că ştie să cânte la mandolină? Muzica e o artă nobilă, te face să te relaxezi şi să uiţi de toate problemele. Mereu o ascult cu mare plăcere şi simt că mi se umple sufletul de bucurie. Apropo de probleme, ştii, nu vreau să te supăr, dar, uite, Doamne, nu ştiu cum să-ţi spun, te rog să mă ierţi dacă sunt prea direct, dar ştii, câinele tău, nu ştiu cum s-a întâmplat, a reuşit să scape din curte şi, cum îi place foarte mult să fugărească pisica mea, până la urmă a reuşit s-o prindă şi, ce să zic, a trimis-o direct în ceruri. Înţeleg că a fost o scăpare, o întâmplare, nefericită, voiam doar să îţi aduc la cunoştinţă, atâta tot. Uite, păsările încep să se strângă în grupuri şi să îşi înveţe puii să zboare, ce frumos. Până acum nu am remarcat ce iarbă proaspătă şi frumoasă ai în curte. Sunteţi o familie de gospodari adevăraţi. Numai bine îţi doresc şi ţie şi familiei tale, să aveţi o zi cât mai plăcută şi Allah să vă aibă în pază…

… şi la fel este şi încheierea, luungă, lungă.

La popoarele germanice, în schimb, chestiunea introducerii nu este deloc obligatorie, ba chiar este sărită de cele mai multe ori din schemă, la fel e şi cu încheierea. Ei trec direct la subiect, fără nicio jenă: „Bună, Karl, uite care-i treaba, câinele tău a scăpat şi mi-a făcut terci mâţa, lucru pentru care nu vreau să te iert pentru că îmi eşti antipatic din prima zi de când te-ai mutat aici. Te voi da în judecată până mă simt răzbunat, bine?” „Bine, Hans, nicio problemă, fă ceea ce trebuie să faci, nu-ţi port pică. Gutten tag!”, „Gutten tag!”.

La noi, la români, situaţia e undeva pe la mijloc. Nu suntem nici practici până în măduva oaselor, dar nici prea lăbărţaţi, deşi uneori cam uităm de esenţa problemei pentru care am venit şi ne lăsăm furaţi de conversaţie: „Hai noroc, Dorele, ce faci, bă? Treabă, treabă? Măi, băiete, nu te mai saturi odată de atâta treabă. Dorele, ce facem noi cu potaia ta că mi-a păpat mâţa şi plâng copiii după ea de sare cămaşa de pe ei. Hm? Uite, te gândeşti şi faci rost de o nouă mâţă de pe undeva de pe câmp şi suntem chit, altfel ştii tu… halt motorină la juma’ de preţ…”

E foarte greu să te apuci de ceva nou, dar e şi mai greu să te laşi de ceva ce ţi-a intrat în sânge. Obiceiurile sunt mai rezistente decât stânca. Asta pentru că fiecare îţi oferă un spaţiu confortabil în care te scalzi fie şi măcar pentru o clipă şi devii dependent de acea stare. E un loc al liniştii şi relaxării minţii, unde inima şi spiritul se plimbă ca prin nişte locuri cunoscute şi dragi care îi dau un sentiment plăcut de suspendare a timpului, spaţiului şi luptei pentru originalitate.

Cu banii, alt exemplu. Până şi în ziua de azi mai sunt încă o mulţime de români care nu pot scăpa sub nicio formă de obiceiul de a zice „un milion” la 100 de lei, „zece mii”, la 10 lei ş.a.m.d. cu toate că momentul în care s-a făcut denominarea monetară de la ROL la RON în 2005 a trecut demult. E un blocaj şi aşa va fi rămâne până se vor schimba cu totul leii în euro.

Fumatul, băutura, televizorul şi calculatorul (ultimele două ca reflex şi nu ca sursă de informaţie), deşi sunt diferite ca structură, intră în final în aceeaşi categorie a dependenţelor. Toate ne mănâncă jumătate din viaţă şi nu e nimic de făcut să le eliminăm. Asta nu ar fi o problemă aşa mare, pentru că oricum este imposibil să trăim doar esenţa majoritatea timpului, o trăim doar o fracţiune din el, poate chiar nici pe aceea, dar măcar primim ceva în schimbul acestui timp pierdut? Eu cred că da. E un fel de happy place, un loc al lenei binefăcătoare şi a lipsei de sens vitale. Datorită lor şi a pierderii de vreme avem de fapt sentimentul că trăim mai mult… 

Briscan Zara este scriitor şi publicist