Omagiu lui George Enescu (II)

Simt nevoia să relatez aspectul important al atmosferei generale din timpul concertelor cum am mai relatat şi la ediţia precedentă. Saltul calitativ de anul acesta constă în faptul că de data aceasta publicul pare mai civilizat şi mai rafinat. Nu şi-a mai dat nimeni în petec cum s-a întâmplat la deschidera ediţiei anterioare aplaudând când nu este cazul. Este drept că pe materialele tipărite aflate pe fiecare scaun la început era consemnat la subsolul primei pagini că între părţile simfoniei, când în mod curent dirijorul se află cu spatele, nu se aplaudă. Este şi jenantă, dar şi utilă această consemnare.

După concertele orchestrei berlineze, evenimentele importante ale Festivalului au continuat cu excepţionalul recital de orgă de la Ateneul Român, susţinut de Cameron Carpenter, a cărui alegere de a fi prezent a făcut cinstea cuvenită Festivalului prin noutatea apariţiei şi prin desăvârşita prestaţie a interpretării la orgă atât cu mâinile cât şi în manieră nemaiîntâlnită la noi cu picioarele. La fel de şocantă a fost şi ţinuta sa vestimentară, cu o frizură originală, ca şi sosirea la aplauze mereu cu mâna stângă în buzunar. Foarte original a fost şi stilul încheierii frazelor muzicale excelent interpretate, adoptând o poziţie statuară diferită în timp ce orga era aşezată cu clapele la sală.

Nu a rămas mai prejos nici importantul concert de la Sala mică a Palatului, susţinut de Pittsburgh Symphony Orchestra Camerata Regală ce debutase la 13 decembrie 2009 în auditoriul George Enescu al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti şi care a prezentat un concert de înaltă calitate interpretativă.

După cum ne informează Programul concertului, orchestra formată din 24 de instrumentişti inimoşi, proaspăt absolvenţi la U.N.B, şi-au unit dorinţele profesioniste pentru a contribui la promovarea şi dezvoltarea tinerilor muzicieni din România. Camerata Regală şi-a propus să promoveze muzica cultă românească în abordare profesionistă a creaţiilor compozitorilor cunoscuţi, dar şi prin prezentarea unor prime audiţii de muzică contemporană şi lucrări din patrimoniul muzicii universale. Concertul respectiv prezentat sub denumirea SIDE by SIDE oferit unui public numeros, receptiv şi generos, a făcut o excepţională impresie şi a justificat programarea în a doua zi a Festivalului pentru încurajarea talentaţilor tineri.

Interpretând în deschidere Preludiul la unison (din Suita nr.1 în Do major pentru orchestra op.9) de George Enescu prin calitatea şi omogenitatea interpretării au surprins plăcut un auditoriu, din rândul căruia se distingeau maeştri şi profesionişti cunoscuţi. Numeroşii spectatori cu competenţe muzicale recunoscute au apreciat cu sinceritate ca onorantă şi justificată prezenţa noii Orchestre să evolueze în a doua zi a Festivalului. Sub conducerea tânărului dirijor american Vlad Vizireanu, născut în România, debutant pe scena Ateneului Român într-un concert SIDE by SIDE cu orchestra Filarmonicii George Enescu, tinerii au dat curs măiestriei colective într-un concert memorabil, conduşi cu multă siguranţă şi sincere trăiri de tănărul dirijor. Siguranţa atacului, calitatea sunetului, omogenitatea şi echlibrul sonor între partidele instrumentale au impresionat plăcut. Celelalte numere din program, cum ar fi Concertul nr. 1 în Mi bemol Major pentru pian şi orchestră S.124 de Franz Liszt,a avut ca solist pe Ben Schoeman, înzestrat cu multă siguranţă şi dezinvoltură, s-a încadrat nivelului calitativ ridicat solicitat de dirijor. Pentru final, o foarte bună impresie a făcut şi interpretarea Simfoniei nr. 7. în La Major op.82. de Ludwig van Beethoven. Excepţional a tălmăcit mesajul compozitorului distinsul dirijor, ceea ce ne-a făcut să regretăm că s-a terminat parcă prea repede concertul. Motivez insistenţa cu care am descris mai atent evoluţia acestor tineri, întrucât poate din cei care citesc articolul au ideea şi curajul să-şi pună la încercare cele învăţate cu multă trudă, dacă nu au încadrare oficială.

Din grija de a nu cuprinde un spaţiu extins, mă rezum la a puncta doar şi excepţionala evoluţie a National Philharmonic of Russia, programat la Sala Mare a Palatului pentru prima data la un asemenea valoros ansamblu la orele 17, aceasta pentru a facilita numeroşilor melomani participarea la timp la Ateneul Român, unde începea la orele 19,00 recitalul lui Radu Lupu, aşteptat cu nerăbdare. Din programul prezentat nu putem să nu remarcăm o interpretare dată de dirijorul Vladimir Spivakov Suitei nr. 3 pentru orchestra în Re Major op.27 Săteascade George Enescu, a Poemului pentru vioară şi orchestra op. 25 de E. Chausson şi Introducere şi Rondo Capriccioso op.28, ambele având ca solist pe Serghei Dogadin, căruia i s-ar cuveni un comentariu mai amplu pentru tehica impunătoare şi calitatea sunetului. Dar şi tălmăcirea Simfoniei nr. 1 în re minor op. 13 de S. Rahmaninov a fost pentru mulţi un unic prilej de a-l descoperi pe compozitor în toată măreţia creaţiei sale. Redutabila orchestră a dat o interpretare de zile mari unui opus ce părea pentru mulţi ceva obişnuit, dar claritatea şi frumuseţea temelor, precum şi interpretarea cu vervă, într-un ambient sonor cu echilibru îngrijit de trecerea temelor cu măiestrie de la un grup de instrumente la altul, ne-a ţinut pironiţi pe scaune datorită lungimii simfoniei până la impunătorul final. Pentru faptul că cele mai importante manifestări au loc la sălile apropiate, mulţi spectatori devin “sportivi”, alergând de la sală la sală.

Însă punctul forte al Festivalului, care ne-a umplut de mândrie şi mai ales de satisfacţii estetice, l-a constituit Recitalul lui Radu Lupu de la Ateneul Român din 4 septembrie, la orele 19,30. Ajungând destul de târziu de la Sala Mare a Palatului la Ateneul Român, unde avea loc recitalul, am constatat că la ora începerii erau peste o sută de spectatori disciplinat încolonaţi, aşteptând să le vină rândul la intrarea în sală. Având acces pe altă intrare pentru invitaţi, am pătruns repede în sală unde erau deja ocupate toate spaţiile posibile de unde ar fi putut cineva să privească şi fără loc. În această ambianţă, observăm că şi scena este ocupată până la jumătatea ei cu fanii maestrului pe care putem să-l numim un adevărat vrăjitor al clapelor.

Recitalul a fost titrat de jurnalul festivalului ce apare zilnic, cu sublinieri majuscule că Recitalul lui Radu Lupu va avea loc în memoria Mihaelei Ursuleasa. Aşadar motiv de emoţii în plus, atât pentru interpret, dar şi pentru melomani. Între Sonata pentru pian nr. 20 în La Major, D 959 şi Sonata pentru pian nr. 21 în Si bemol Major D 960 de Franz Schubert din program, fiecare cu o durată de aproximativ 40 de minute, a fost o pauză de o jumătate de oră. Cum oare aş putea să traduc trăirile unui asemenea bătrânel fenomenal cum este Radu Lupu, interpret cu barba cernită? Privindu-l din locul lateral de unde stăteam, nu puteam să-i văd decât bustul statuar care nu schiţa nici o clintire. Aşadar vraja care ne pătrundea pe toţi ne era provocată doar de unduirea clapelor care emiteau sunete pornite doar din mângâierea degetelor sale miraculoase sau când izbucneau în acorduri edificatoare din care înţelegeai vraja unei muzici scrise cu durerea în suflet de Robert Schuman, după mortea lui Beethoven, pe care îl adora. Deşi Schuman spunea că după ce asculţi cea de a doua Sonată ar părea că Schubert s-ar pregăti voios pentru o nouă zi de lucru.Alţii însă apreciau că este un adiosocotind că este scrisă în pragul morţii şi se simte asta încă din prima temă, din ruptura, tăcerea şi lungul tril singuratic din bas. Este de fapt ultima capodoperă a lui Schubert, care şi-a găsit sfârşitul curând, în anul 1828.

Radu Lupu a adus cu adevărat un omagiu lui Enescu, în primul rând prin faptul că a venit în ţară după o lipsă îndelungată, dar şi prin cele trei apariţii de la începutul festivalului, pe podiumul de onoare, recitalul fiind corolarul omagierii sale. Şi chiar corespunde enunţului făcut de Ioan Holender privind hrana spirituală primită de publicul plătitor în schimbul impozitelor plătite. Cred că nici nu se putea aduce peste timp un omagiu mai mare genialului sărbătorit, decât acest recital încheiat cu un moment unic în cadrul festivalului, gestul simbolic al altui român care pentru prima data în calitate de Director artistic al mai multor ediţii, Ioan Holender, vine la finalul recitalului pe scenă să-l îmbrăţişeze frăţeşte pe ilustrul pianist. Nobil gest şi plin de semnificaţii!… Emoţiile noastre şi aşa dezlănţuite târziu în noapte, s-au amplificat, convertite în aplauze sacadate care au determinat un adevărat miracol. Se ştia de mult că Radu Lupu rar acordă bis! Ori publicul, prin comuniunea de simţăminte sincere de rară nobleţe, aproape dublu numeric faţă de capacitatea sălii Ateneului, a provocat un miracol prin faptul că RADU LUPU A ACORDAT CINCI BIS-uri!

Mihai Zaborilă este corespondentul „Ziarului de Iaşi” la Festivalul Internaţional „George Enescu” – ediţia a XXI-a