Orgia violenţei. Călătoriile lui Gulliver

”Exerciţiile scenice inspirate din opera lui Jonathan Swift” (subtitlul montării ”Călătoriile lui Gulliver”), semnate de Silviu Purcărete, produse la Teatrul ”Radu Stanca” din Sibiu (interpretare şi mişcare scenică, organizare scenică ireproşabile) au fost prezentate la Festivalul Internaţional de la Edinburgh (2012) şi acum la Iaşi în cadrul FIE (Casa de Cultură a Studenţilor, 20-21 iunie 2013). Spectacolul exhibă într-o ordine graduală violenţa umană, parcurgând registre diferite ale grotescului (hilar, bizar, caricatural). Iniţial, relatarea unei călătorii în primitivitate – Houyhnhnms -, sensul temporal ascendent ţinteşte de fapt contemporaneitatea, yahooii, fiinţele umane, chiar secolul al XXI-lea. Prilej pentru a reactualiza o reprezentaţie despre natura umană.

În ceea ce priveşte societatea contemporană, memorabil este dansul yahooilor, o veritabilă orgie a violenţei. Corporatiştii, docili la început, îşi savurează oul fiert cu sare pe diplomat în pauza de prânz, dar ajung treptat să se dezlănţuie în manifestări ale violenţei ingenios lucrate regizoral şi coregrafic, de nedescris. Spectacolul are momente extrem de vizuale şi e dificil de redat în cuvinte. Cu atât mai mult cu cât nu este un spectacol propriu-zis, ci un colaj de imagini şi momente, legate prin vocea narativă ce se face auzită prin personajul Gulliver, matur sau copil. Dintre imaginile indite, aş mai aminti folosirea marionetelor umane. Aici – violenţa prostituatelor pitice în lupta pentru dominarea scenei erotice. În rest, spectacularul nu este prezent mai mult de atât, deoarece unele inovări (bărbaţi în costume de şobolani uriaşi, grătarul din organe de copii nou născuţi, femeile costumate în iepe, bătând din copite) pot şoca, dar nu mai mult, nu au întotdeauna o valoare estetică autentică, mijloacele regizorale sunt, cu unele excepţii, previzibile (personaje-umbră, proiecţie), decorul este deficitar (un hangar iluminat de becuri, tapetat cu folii de plastic, nici fânul nu lipseşte). Este vizată, aşa cum am sugerat, natura umană, nu însă fără unele trimiteri specifice, cu derulare temporală înainte (de la societatea bazată pe cutume, fie ele şi grosier violente, la emancipare, mască a unei violenţe şi mai acerbe): naşterea pruncilor (cernerea făinii), prostituţia din Drury Lane.

Mă aflu de ceva vreme sub influenţa lecturilor care pledează pentru antiesenţialism şi relativism, anulând ideea de natură umană şi insistând pe comunitatea liberală, solidară, situată sub un singur imperativ – evitarea cruzimii prin înţelegerea suferinţei semenilor. Însă călătoriile în Occident m-au făcut să descopăr atâtea asemănări de comportament între oamenii de pretutindeni încât încep să-mi pun la modul cel mai serios problema: Putem vorbi despre om fără a lua în discuţie şi ideea de natură umană? Asemănările pe care le am în vedere nu sunt neapărat circumstanţiale, înrudiri de familie (cum le-ar numi Wittgenstein), ci, mai curând, oamenii au oriunde tendinţa de a se comporta într-un anume fel. Iar cruzimea reprezintă unul dintre aceste moduri de comportament, totodată o trăsătură care ar ţine, mai curând, de  natura omului. Petru Creţia avea o vorbă despre prostie, cum că te naşti prost aşa cum te naşti cu ochi albaştri (căprui sau negri). La fel aş spune despre cruzime. Înţelegerea suferinţei altcuiva nu-i decât lentila de contact care acoperă culoarea reală a ochilor. Acestă sugestie asupra pierderii capacităţii de a empatiza cu suferinţa altuia, mai mult, convingerea că ar exista în om o nevoie congenitală de a produce suferinţă în jur şi de a se delecta pe marginea ei constituie miezul ideatic al montării lui Purcărete şi este construită imagistic şi coregrafic, sub pretextul unor rememorări de călătorie, în diverse forme (brut-naturalist, inventiv-suprarealist) şi în grade diferite, de la consumul canibalistic al organelor de copii, la tratamentul abuziv al unei prostituate de lux în travesti.

(”Călătoriile lui Gulliver”, regia Silviu Purcărete, Distribuţia: Veronica Arizancu, Diana Fufezan, Raluca Iani, Tomohiko Kogi, Alexandru Malaicu, Adrian Matioc, Serenela Mureşan, Adrian Neacşu, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Ofelia Popii, Cristina Ragos, Natalie Sigg, Ciprian Scurtea, Cristian Stanca, Pali Vecsei, Corina Vişinescu, Alexandru Nicoară – copilul, scenografie şi light design: Dragoş Buhagiar. Premiul pentru cel mai bun spectacol – Uniter 2013)