Orizontul de exigenţă

Un proiect, în fapt, finanţat de Departamentul politici pentru românii de pretutindeni. Şi un gol, în fine, acoperit: „Literatura şi Arta”, organul de presă, odinioară, al Uniunii Scriitorilor, nu mai e ce-a fost, de va fi fost vreodată (în sens strict literar, evident). „Timpul”, „Jurnal de Chişinău”, ca ziarele cele mai proeminente, nu şi-au făcut un obicei să publice literatură: abia de-au consimţit să insereze opinii şi, implicit, un stil ceva mai colorat, mai viu decât cenuşiul impersonal care ni se oferă cu titlu, vezi-doamne, de eficacitate. Revistele literare („Semn”, „Basarabia” şi cam atât, vai!) şi-au încetat demult şi tacit apariţia. Când şi când, fie pe Net, de unde poate fi downloadat la discreţie, fie la chioşc, dau peste câte un număr recent de „Contrafort”, o publicaţie căreia eu, unul (deşi sunt, cred, în asentimentul multora) îi datorez enorm. Nu pentru că mi-a oferit, generoasă, spaţii, ci – cum să spun mai bine – pentru orizontul acela de exigenţă, extrem de mult peste medie (fac aici o reverenţă în direcţia lui Vasile Gârneţ, directorul revistei), în perspectiva căruia am scris de fiecare dată. Poveste veche, cu „autori impliciţi”, ca instanţa care îţi constrâng subtil demersul. Scrii într-un fel anume şi pentru că ştii, subliminal, sub ochii cui urmează să-ţi cadă rândurile (aşa că şansa unui stil e şi viitorul său cititor…).

Ei, bine, mă uit acum pe ultimul număr, din decembrie anul trecut. Cronici de Ion Pop (care scrie despre antologia Falsul Dimitrie, de Dumitru Crudu, apărută la Cartier), Maria Şleahtiţchi (un eseu, de fapt, despre Verbele auxiliare ale inimii, de Péter Esterházy – „o artă narativă înălţată pe răni vii”), Mircea V. Ciobanu (un text în forţă, tranşant, atât de caracteristic scrisului său – primul, de la noi, care repudiază arabescurile calofile ale paradigmei postmoderne – despre poezia Silviei Caloianu, poezie ce „exprimă o stare a poeziei de azi, care, pe de o parte, poartă în spate o întreagă bibliotecă, iar pe de altă parte, nu mai poate să recicleze la nesfârşit materia citită, în manieră postmodernă” – observaţie extrem de pertinentă, apropo), de Lucia Ţurcanu (Poeţi de pe vremea lui Eminescu, o antologie de Eugen Lungu – „un studiu amplu ce poate alcătui un consistent capitol dintr-o nouă istorie a literaturii române”), Dumitru Crudu (despre romanul lui Iulian Ciocan Iar dimineaţa vor veni ruşii – „solid, viguros, foarte bine scris, cu o structură impresionantă, bine gândit şi foarte bine închegat” şi care „spune că, înainte de a ne debarasa de jugurile străine, ar trebuie să ne eliberam mai întâi de ocupanţii din noi”).

Ce-aş alege, totuşi: o chestie despre inaparenta viaţă de toate zilele a creatorului. Dacă mă gândesc bine, e unul dintre rarisimele cazuri când spotul cade şi pe zona asta, deloc spectaculoasă, ba chiar căzută în desuetudine, scriitorii devenind, prin crunta ironie a sorţii, din figuri de primă mărime, social vorbind, prin nouăzecii secolului trecut, nişte apariţii indiferente, când nu ni se par de-a dreptul lamentabile. Este vorba de un interviu cu Nicolae Leahu, poetul şi criticul, profesor la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi. Nu l-am văzut de ceva timp şi am o senzaţie de caldă familiaritate (ne-am cunoscut când aveam, ambii, câte 17 ani, pe tancodromul din Cahul – istorie veche şi deja impregnată literar) la contactul cu propoziţiile legate, ca întotdeauna, impecabil, meticulos de atente cu nuanţele şi dozând atât de savant ironia cu gravitatea. Iată o fişă de creator din Basarabia acestei incerte perioade, ludică şi tristă: „[…] nici de pustnicie nu-i vorba, pur şi simplu, de vreo şase-şapte ani, trag (în echipă – s-ar putea altfel?) în nişte hamuri administrative, pe care mi le tot aruncă în spate ba «dezideratele» europeizării, cu toată cohorta de acţiuni de «remediere» a istoricelor restanţe acumulate în secole de aiureală fanariot-ţarist-bolşevică, ba încercările facultăţii de a se livra cu promptitudine solicitărilor de a difersifica oferta educaţională, asumându-ne când un program de master (cercetare), când unul de jurnalism sau de didactică a literaturii universale, când somaţia de a lansa pe piaţă şcoala doctorală sau, de exemplu, o alta, de a obţine acreditarea cutărui sau cutărui program de învăţământ. Şi dacă nebunia… academică […] s-ar reduce numai la acestea, însă s-ar mai putea respira cu ambele nări, dar aşa cum lectura ordinelor, dispoziţiilor, directivelor, ghidurilor, regulamentelor, circularelor, proceselor-verbale etc. îţi papă întreg timpul pe care nu ţi-l iau şedinţele de catedră, consiliu al facultăţii, senat, sondajele şi discuţiile, evaluările şi concursurile (de cadre, granturi etc.) mele rotunde şi «coordonările», alegerile şi răsalegerile în felurite comitete şi comiţii, în care este absolut vital să descaleci cu tot cu armură, dacă nu doreşti să laşi arhimadriţilor mrakelnici [de la rusescul mrak – beznă, întuneric] toată grija schitului catedratic”.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova