Orizonturi roşii

Tocmai se împlinesc două decenii şi jumătate de când am uitat să mai sărbătorim, pe 7 noiembrie, Revoluţia din… Octombrie. Cu toate acestea, comunismul, singura doctrină totalitară care a impus terorismul de stat şi masacrarea cu metodă a propriilor cetăţeni sub pretenţia mincinoasă a unei „orânduiri mai bune şi mai drepte” nu pare a fi murit complet, ci ne bântuie încă, strigoi însetat de transfuzii cu sânge proaspăt de jurnalist, intelectual sau politician imberb.

Mai nou, cică ar fi cool să fii de stânga, marxizant flegmatic, revoluţionar antisistem (cu inevitabila meclă a lui Che pe burtă) sau luptător neobosit pentru drepturile minorităţilor oropsite. Ca om care a trăit comunismul pe propria piele îmi înfrâng cu greu repulsia naturală pe care o resimt la adresa acestei doctrine criminale (cosmetizată şi rebrănduită astfel) şi încerc, după puteri, să tratez dreptul oricui de a se afilia politic, după cum îl taie capul sau după cum îl mână interesele, drept o consecinţă naturală a democraţiei liberale pe care o consider singura civilizată, în ciuda imperfecţiunilor ei. În ţară, dar mai ales în statele dezvoltate occidentale, îmi stăpânesc cu greu pornirea de a-i lua de guler pe activiştii obraznici şi agresivi care îmi vâră în ochi degetele lor mînjite de cerneala rublelor şi de sângele închegat al victimelor Gulagului atrăgându-mi ritos atenţia cum să vorbesc, care e decalogul formulelor avizate de noul Comintern al corectitudinii politice sau de ce era trendy să-l înjuri pe Bush jr. şi nerecomandabil să aminteşti de cinismul cu care şi-a omorât proprii concetăţeni Putin (inutil să mai amintesc că în cazul primului curajul era garantat de o Constituţie necomunistă, în timp ce în cazul celui de-al doilea laşitatea e întărită şi justificată de amenin­ţarea atentatelor săvârşite asupra jurnaliştilor incomozi). Pe scurt, activiştii stângişti au scandaloasa libertate de a se manifesta nestingheriţi într-un sistem pluralist, liberal, în timp ce simpatizanţii liberali (în sens larg, nu partinic) sunt în permanenţă asupriţi de sistemele socialiste, în cel mai bun caz parţial democratice, fără ca marile conjuraţii transnaţionale ale amatorilor de vocalize la portavoce să îndrăznească a sufla o vorbă. E foarte stranie această dis­pro­porţie (stângiştii sunt liberi să răcnească cât vor în timp ce vocile raţiunii democratice sunt asasinate în sistemele comuniste sau prigonite, persiflate sau chiar linşate me­diatic în ţările liberale). De ce se întâmplă aşa?

Există cu adevărat ceva greu de suportat în sistemul capitalist: afirmarea inegalităţii ca o constantă naturală (ei da, din nefericire, oamenii nu sunt egali, altfel decât în fața legii şi la vot!) şi sublimarea principiului natural al luptei pentru existenţă în promovarea concurenţei ca motor central al acumulării şi al progresului. Să te afirmi într-un sistem concurenţial e, în sine, o luptă neobosită care cere rezistenţă, curaj, iniţiativă, viclenie şi creativitate – atribute care nu sunt de găsit decât la o mică parte a cetăţenilor. Marea majoritate sunt leneşi, needucaţi, necinstiţi sau proşti şi, pentru aceştia, capitalismul este extrem de inconfortabil şi dureros. Fireşte că şi cei mai de jos cetăţeni se bucură fără sfială de efectele capitalismului: entertainment, mass media liberă (orori şi concupiscentă obscenitate), supermarket-uri, bunuri accesibile, ajutoare sociale etc., dar cei mai mulţi detestă sincer apăsarea trepidantă a stresului pe care libera concurenţă îl generează. Stres amplificat, ce-i drept, de mecanismul acumulării nesăţioase de profit pe care întreprinzătorii îl montează şi îl biciuiesc necontenit spre uzura constantă, fizică şi psihică, a angajaţilor. De altfel, lupta sindicală a pornit de aici şi ea se justifică constant atâta timp cât omenirea nu va găsi o soluţie la ciclicitatea dezvoltării capitaliste (printre puţinele observaţii inteligente ale lui Marx!), cea care face ca o curbă de creştere economică să se rupă inexorabil într-un punct de criză pentru a cădea şi a reîncepe sarabanda ascen­siunii (asta e!, crizele sunt inevitabile şi glisarea economiei reale în sistemul de credit care a născut schimburi econo­mice „în aer”, virtuale, nu a făcut decât să amâne şi să adâncească criza izbucnită în ultimii cinci ani). Pe scurt, capita­lismul e extrem de inconfortabil şi nedrept, mai ales cu proştii şi cu leneşii.

Când comunismul a apărut ca un fel de soluţie ima­ginară la răul economiei de piaţă, esenţa sa, rămasă neschimbată şi azi, era de „doctrină a resentimentului”. Adre­sându-se nevoiaşilor needucaţi din fabrici şi de pe ogoare (deci nu leneşilor, precum stânga contemporană!) comunismul marxist, transformat în drog partinic de Lenin şi distilat în maşinăria ucigaşă de stat a lui Stalin a fost, de la bun început, o ideologie a urii şi a crimei. Lichidarea fizică a duşmanilor reali sau închipuiţi a fost şi este scopul final al acestei monstruozităţi a secolului XX mai ticăloasă chiar decât geamănul ei monozigot (nazismul) prin faptul că „a vrut să facă binele cu forţa” nedându-se înapoi de la nici o oroare, dar clamând cu tupeu că valorile şi principiile în numele cărora ucide sunt … minunate şi că micile greşeli sunt doar inevitabile erori de parcurs, de rezolvat prin autocritică sau, la rigoare, răsplata meritată a duşmanilor de clasă. Văd că acest strigoi roşu renaşte cu dezinvoltură şi la noi şi poate ar fi cazul să începem a ciopli nişte ţăruşi numai buni de tratat tahicardia monstrului. Fie ei măcar simbolici.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii