Ortodocşi sau pravoslavnici? (I)

De la o vreme văd tot mai multe gesturi ale slujitorilor Bisericii Ortodoxe de căutare a surselor credinţei în spaţiul răsăritean, ruso-ucreainean. Credincioşii sunt purtaţi în pelerinaje pe la diverse locuri de închinare, traducătorii se întrec să ne iniţieze în tainele teologiei şi a misticii ruseşti – altfel remarcabile, nici vorbă -, vieţile sfinţilor ruşi sunt prezentate în tiraje de masă, în vreme ce comercianţii umplu tarabele şi magazinele bisericeştei cu artefacte venind din acelaşi spaţiu. Nu greşesc, sper, dacă identific în toate acestea începutul unei frenezii pentru ortodoxia rusă. Mistica slavă ne este prezentată ca un veritabil model de trăire şi credinţă, demnă de urmat. Ex Oriente lux!, par să ne spună agenţii vizibili şi invizibili a ceea ce îndrăznesc să cred că este doar debutul unui fenomen predictibil, şi anume ofensiva panslavismului şi a panortodoxismului rus. Credincioşii şi slujitorii Bisericii Ortodoxe au libertatea, desigur, să-şi aleagă temele şi ţintele de pelerinaj. Eu unul identific însă în această frenezie ceva mai mult decât dorinţa de îmbogăţire a spiritualităţii şi de diversificare a surselor. Văd şi diferenţele profunde de mentalitate şi de trăire creştină dintre noi şi popoarele stepei. Bariere de ordin mental, cultural şi politic, inclusiv de politică religioasă, au făcut ca relaţiile noastre cu ortodoxia est-slavă să fie mai mult accidentale şi în orice caz prudente. Faptul că moldoveanul Petru Movilă a ajuns mitropolit al Kievului nu schimbă fondul problemei, şi anume acela că ortodoxia românească nu s-a nutrit din cea răsăriteană, ci din cea balcano-bizantină. Atunci când Rusia a devenit un jucător politic activ şi dătător de frisoane, inclusiv nouă, românilor, de la Petru cel Mare începând, dar cu deosebire în veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea, ortodoxia a asumat rolul de ideologie a statului, după model bizantin. Rusia şi-a construit aura de protectoare a naţiunilor creştine din Balcani, punând la lucru Biserica Ortodoxă. Aşa ne-am trezit şi noi, românii, că Rusia vrea să ne protejeze (?!). La început am căzut în capcana acestei promisiuni deşarte. În spatele propagandei, a icoanelor şi altor odoare expediate, dar şi a unor mesageri precum Paisie Velicicovski (a cărui misiune nu a fost doar aceea de restaurator al monahismului, ci şi una mult mai lumească), mai nou canonizat de BOR, era însăşi Matoşka Rossia şi politica ei imperială de dominaţie. Această abilă camuflare a intenţiilor reale ale Rusiei în straie ortodoxe ne-a înşelat vigilenţa o bună perioadă de timp, ne-a sedus şi ne-a răvăşit sentimentele şi convingerile. Aşa se explică de ce, la 1812, când cu răpirea Basarabiei, puţini tromâni au sesizat dimensiunea tragediei, ademeniţi de iluzia că… bunul împărat al Muscalilor nu ne poate voi răul, de vreme ce suntem de aceeaşi credinţă. Aşa se explică de ce basarabenii s-au trezit atât de greu la viaţă şi voinţă naţională, de ce rusificarea a făcut progrese îngrijorătoare (cu urmări până în vremurile noastre) şi, mutatis mutandis, de ce, să-mi fie iertat, pe la mijlocul lui septembrie, patriarhul Alexei al tuturor Rusiilor a fost primit cu alai la Chişinău de cei mai mulţi dintre basarabeni, doar o minoritate îndrăznind să conteste vizita şi să-i devoaleze înţelesul ascuns. Înaltul prelat n-a întreprins o vizită pastorală, ci una politică: el a venit să consacre aniversarea a 200 de ani de la adevărata luare în stăpânire a Basarabiei, care s-a produs în 1813, la un an de la pactul politic ce fusese parafat prin Tratatul de pace de la Bucureşti. Rusia oficială nu s-a mulţumit cu un petic de hârtie semnat de un împuternicit fanariot, ce avea să plătească cu capul trădarea sultanului. Rusia ştia prea bine că a luat un teritoriu locuit de români moldoveni şi nu de turci. De aceea a avut nevoie să le ia în stăpânire sufletele. Această capodoperă de manipulare le-a reuşit şi durează până în vremurile de azi. Ea se află la originea dilemelor identitare ale românilor basarabeni. Ea se face vinovată de coruperea identităţii româneşti a basarabenilor şi ne explică de ce majoritatea acestora are privirile aţintite spre Moscova. Dar nu doar vârstnicii au căzut în mrejele panslavismului moscovit, ci şi îngrijorător de mulţi tineri pe care îi întâlneşti pe culoarele universităţilor noastre.

Pe la 1848, românii de dincoace de Prut s-au trezit din visul rusesc, au rupt vraja, au risipit ceaţa deasă a propagandei imperiale şi s-au orientat spre occidentul liberal, de care şi-au legat speranţele renaşterii naţionale. Fără acest efort eroic şi această iluminare, România nu ar fi existat. Unirea zisă şi “mică”, de la 1859, precum şi cea mare, de la 1918, nu ar fi avut loc, de nu ne-am fi trezit din beţia “protectoratului” politic şi religios rusesc. Era prea târziu pentru românii basarabeni, care nu au cunoscut nici o breşă spre Occident şi au urmat un traseu istoric deosebit de al nostru, vreme de un secol. Ei au fost masiv rusificaţi cu sprijinul şi complicitatea activă a Biserivcii Ortodoxe Ruse, înstăpânită între Prut şi Nistru, până astăzi. De aici şi până la segregarea lingvistică, mentală şi culturală dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului nu a fost decât un pas.

Mihai Dorin este conferenţiar doctor în cadrul Catedrei de Ştiinţe Socio-umane a Universităţii Tehnice “Gh. Asachi”, Iaşi