Pana şi peniţa

* Prin gâşte şi prin alte… penate. Cuvântul latinesc are o aparent curioasă implicare şi o semnificativă perpetuare în domeniul scrisului. Păstrat ca atare în italiană (după faza originară „pană”, în italiana modernă penna a ajuns, fireşte, la sensul de „stilou”), un reflex al unei anterioare globalizări culturale găsim şi în engleza mai veche, în care penna „pană” este considerat, în Merriam-Webster, formă „anglo-franceză”, cu trimitere de bază la cuvântul latinesc mai sus-citat. Dar, prin latina medievală, acesta are un reflex şi în germană: substantivul Pennal însemna, iniţial, „cutie pentru pene de scris”. Aşadar, chiar datorită folosirii pentru scris, o îndelungată perioadă, a penelor unor păsări (gâsca în primul rând, dar şi corbul, lebăda etc.), penna/ pinna şi-a câştigat un respectabil loc în zona culturii şi a depăşit domeniul restrâns al desemnării formaţiei epidermice cornoase ce acoperă corpul păsărilor. În favoarea numirii unei părţi a instrumentului evoluat de scris, raportată la un fel de pană (mică), fabricată din fier, oţel, aur şi chiar din… platină. O absenţă notabilă: în dialectele galo-romanice, termenul latinesc în discuţie a fost înlocuit cu plume, ce a cunoscut însă evoluţii semantice asemănătoare, dinspre pasăre către instrumentul de scris. Dar la fel s-au petrecut lucrurile şi cu germ. Feder sau engl. feather (sens arhaic).

* Metamorfoze. O interesantă creaţie lexicală, urmând schimbării rezumate mai sus, a avut loc şi în limba română. Timp de secole, şi la noi s-a scris cu pana, devenită însă, prin vremuri şi în diferite registre ale comunicării, un reper al simbolicului, al figuratului: „De ce, pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?” (Eminescu); „eroare de peană” (G. Bariţiu); „penele agere ale literaturii noastre” (Macedonski); „o pană epică” (Sadoveanu). Folosirea, după greci, a condeiului, prevăzut, apoi, cu partea metalică la care ne-am referit, a dus la transferul, asupra acesteia, a numelui unei pene mici de pasăre, peniţă (vezi, de exemplu, versurile populare „Porumb alb cu guşa verde/ Cu peniţe zugrăvite”). Măcar din secolul al XIX-lea, folosind cerneala, s-a scris curent cu toc / condei şi peniţă. Iar această realitate s-a împământenit, temeinic, în limba literară, mai întâi la nivelul scrisului şi desenului profesionist; împrumutând modele străine, am folosit şi noi nume pentru diferite peniţe, după fabricant şi/ sau tipul de scriere : „peniţă Klaps”, „~ Reddys”, „~ rondă”, pe care ieşenii (nu prea) vechi le cumpărau de la „Cuibul Păsărilor”, o prăvălie de pe Brătianu, iar acum avem „peniţe caligrafice cu toc” sau „~ caligrafice General Drawing”. Cât despre nivelul exprimării curente, şansa cunoaşterii noutăţii a asigurat-o faptul că „peniţa” păsării este, totuşi, poetică; deci, „şi scriu doru cu peniţa, M-o lăsat tristă bădiţa” (folclor transilvănean), iar şcolarii au introdus inovaţia semantică în numele unor distracţii caracteristice: Tudor Pamfile a înregistrat, la începutul secolului trecut, un nume de joc „în peniţi” (şi aceste informaţii după Dicţionarul limbii române al Academiei).

* Nu s-a pierdut totul. Am recuperat, indirect, şi pana, când, din germană, am împrumutat termenul Pennal; în special în secolul al XIX-lea, chiar penal s-a numit cutia, iniţial din lemn sau din metal, în care se păstrau instrumentele pentru scris. Analogic, am transformat în -ar finala, penarul fiind numele curent al… păstrătorului tocurilor, peniţelor, „gumelor”, stilourilor sau pixurilor (astăzi: „Penarul Herlitz echipat cu 31 piese Smart Butterfly Power”). Dar şi al creioanelor, iar creionul, popular, s-a numit şi plumb, astfel că penarul a devenit, la acelaşi nivel, plumbuieră, acomodat din plumbieră, reflex românesc al fr. plumier (de la plume) „cutie de păstrat penele de scris”. Varianta semnalată aici nefiind atestată lexicografic, prezentăm exemplificări: „… faci pe profesoara… Şi eu, care mă pregăteam să-mi cumpăr ghiozdan, plumbuieră, etichete…” (/9am.ro/); „Eu boceam mosorelele fără aţă, cuiele ruginite, castanele scorojite-n buzunare, plumbuieradin clasa a treia, şuruburile abandonate-n ungherele magaziilor…” (Emil Brumaru; /books.google.ro/).

* Răutăţi, peste timp. În anii ’70, printre cercetători, circula o butadă de înţeles pentru epoca în care scrisul de mână era, de regulă, încredinţat dactilografei: „Cronicarii, istoricii vechi şi literaţii scriau cu pană de gâscă, dar aveau creierul de aur; contemporanii scriu cu peniţă de aur, dar au creier de gâscă!”. Cum oare se va exprima maliţia acum, când creierele tapează la tastatură? 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi