Părintele Cleopa, aşa cum l-am cunoscut (III)

La capătul unei cărări ce urca pieptiş, chiar de lângă zidul mănăstirii către Piciorul Crucii – muntele ce aveam să aflu că-i este atât de drag părintelui – îţi ieşea în cale o căsuţă cam de mărimea celei a lui Nică a lui Ştefan Apetrei, din Humuleştii de peste Ozana. Casa avea două încăperi separate de o tindă, o prispă largă, numai bună ca loc de aşteptare pentru pelerini, fiind acoperită cu draniţă. Chilia din stânga era a părintelui Cleopa. Erai întâmpinat de părintele Varsanufie, care te iscodea sumar, după care te anunţa părintelui. Tinda era tapetată cu icoane şi reproduceri de la Sfântul Munte, de la Ierusalim ori de la Sfânta Ecaterina din Sinai. Câteva citate din Psalmi, din Noul Testament ori din învăţăturile sfinţilor părinţi, cuprinzând poveţe şi îndemnuri, te prăgăteau pentru întâlnire. În chilia părintelui Cleopa domnea o austeritate tipic monahală. Către Răsărit era un mic altar cu icoane şi cărţi de rugăciuni, iar sub fereastră o măsuţă din lemn de brad. În dreapta era o sobă proporţionată, muruită cu var alb, iar pe celelalte părţi se aflau două paturi din scândură negeluită, cu picioarele bătute direct în duşumea şi acoperite cu piei miţoase de oaie. Cam aceasta era toată averea părintelui. Văzându-mi uşoara mirare, părintele se grăbi să-mi explice: ”Călugărul nu are nevoie de avere pe pământ, ci în ceruri”. Îi reamintesc de întâlnirea noastră de peste an, îi sărut dreapta, după care sunt poftit să mă aşez. Tocmai plecaseră câţiva creştini, iar părintele era uşor îngândurat. N-a stăruit în gândurile lui prea mult, după care chipul părintelui s-a înseninat şi continuând parcă un gând mai vechi, rosti: „Locul meu nu-i aici, ce în munte, la stâna din Piciorul Crucii. Acolo am avut prima ascultare de la fericitul întru pomenire părintele stareţ, acolo am fost cu gândurile mele şi cu Dumnezeu”. Povestind, chipul părintelui se lumina, în vreme ce ochii adăugau bucurie. Din loc în loc părintele aşeza câte o vorbă de duh, de parcă ar fi dorit să coboare discuţia din sfera eterică în cea pământeană. Această subtilitate pedagogică avea să-mi fie confirmată în mai multe rânduri. Părintele nu se transpunea într-o altă dimensiune şi nu părea să facă nici un efort vizibil pentru a convinge. Vorbea despre credinţă şi Dumnezeu cu simplitatea ţăranului care-şi pune sufletul pe tavă. De aceea nu aveai impresia că ai trecut un prag al cunoaşterii sau al spiritului. Părintele îţi vorbea despre lucrurile sfinte de parcă acestea ar fi accesibile oricui, iar pe Dumnezeu îl poţi întâlni instantaneu pe cărări de munte. Cu blândeţea firii lui de ţăran descins dintr-o lume aşezată, în care oamenii trăiau în ordinea naturală a existenţei, fără constrângeri sau temeri, părintele părea să boicoteze prezentul ateu, de parcă această dezordine nici nu s-ar fi instituit în ţară. Era prima fiinţă atemporală pe care o întâlneam, vorbindu-mi într-o limbă uitată sub „colb de cronici”. Fără nici un şoc, ghidat cu delicateţe de vorbele părintelui, cu un talent de subtil pedagog, intram aproape plutind într-o altă ordine, necunoscută mie. Aceasta este impresia pregnantă pe care mi-a lăsat-o părintele Cleopa la a doua noastră întâlnire. Senzaţia de uşurare sufletească şi bucurie spirituală pe care o dobândeam în urma convorbirilor duhovniceşti cu părintele era o experienţă întru totul nouă pentru mine. Mulţi creştini mi-au relatat despre starea de beatitudine nepământeană pe care o dobândeau în urma întâlnirilor cu părintele. „Am inima cât o pâine” – avea să-mi mărturisească o creştină ce părea că pluteşte.