Pasajele Iaşilor

“Iaşul e un oraş frumos!” mi-a spus acum mai bine de zece ani un prieten din Timişoara, arhitect de meserie. M-am uitat la el cu neîncredere, crezând că şuguieşte. Văzând că nu mă poate convinge şi fiind mare amator de fotografii, mi-a trimis pe mail detalii urbane pe care eu ca locuitor al oraşului nici nu le-am observant pâna atunci. El văzuse un Iaşi frumos şi m-a învăţat şi pe mine sa-l privesc altfel! Între timp a mai făcut numeroase vizite la Iaşi, dar percepţia lui a rămas aceeaşi. Am auzit apoi şi alte aprecieri la adresa oraşului venite din partea unor geografi, istorici, sociologi, urbanişti şi arhitecţi sau pur şi simplu turişti români sau străini, cărora prieten fiindu-le, le-am fost si gazdă căteva zile în dulcele târg. Nu aveau motive să mă măgulească şi cred că nici nu au făcut-o. În ciuda faptului că noi ieşenii suntem ataşaţi afectiv de oraşul nostru, nu îl percepem ca fiind un oraş neapărat frumos, dar unii vizitatori avizaţi reuşesc sa-i surprindă frumuseţea în doar câteva zile. De ce există această diferenţă de percepţie a oraşului!?

Vizitatorii sunt încorsetaţi în imaginile de marcă ale oraşului, imagini cu care ghidurile turistice, fotografiile, filmele de promovare turistică sau cărţile poştale i-au surprins în mod plăcut. Au devenit captivi ai imaginii unui oraş, care nu-şi etalează decât ceea ce are demn de arătat. Însă, imaginea etalată de un oraş către exterior are o doză consistentă de impostură. Aceasta este şi sursa conflictului dintre percepţia pe care o are vizitatorul, o percepţie dominată de perspectivele punctuale, care în cazul Iaşilor pot fi Palatul Culturii, Trei Ierarhi, Golia, Sfântu Sava, Cetaţuia, Galata, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, BCU etc. şi percepţia pe care şi-au creat-o localnicii, în urma practicii cotidiene a oraşului.

Din ecuaţia teritorială a peisajului urban propus vizitatorilor lipseşte oraşul – marile suprafeţe urbane, pe care se etalează spaţiul rezidenţial, dominat ca oriunde în România de cartierele de blocuri, unde nu neapărat griul sau noile culori apărute în mod insolit după izolarea termică sunt cele care deranjează vizual privitorul, cât geometriile deloc inspirate ale balcoanelor, mahalalele ce înconjoară oraşului de odinioară, unde noile inserţii arhitecturale intră în conflict cu mai vechile lor geometrii, spaţiile ocupate de halele industriale mai vechi sau mai noi, depozitele sau “spaţiile altfel” – maidanele urbane post-industriale asaltate de buruieni şi controlate de haitele de câini, axele feroviare, trama stradală moştenită şi (încă!) neadaptată cerinţelor urbane actuale etc. Pentru localnici, acestea devin elementele de reper sau discontinuităţile pe care trebuie să le învingă în ritmul diurn al practicării spaţiului urban.

Un oraş nu este perceput de către cei ce-l locuiesc sub forma unei imagini statice. Locuitorii au o percepţie organizată şi radical diferită asupra spaţiului urban. În practica lor cotidiană, ei se bazează pe o geografie a reţelelor reticulare care pun în relaţie domiciliul cu locul de muncă sau locurile de recreere. Pentru ei, cartierele Păcurari, Alexandru, Nicolina, Tătăraşi reprezintă repere areolare cel puţin la fel de importante ca marile repere culturale, dar punctuale ale Iaşilor.

Turiştii sau alte categorii de vizitatori ai oraşului nostru în deplasarea lor se bazează în primul rând pe repere punctuale. Doar Copoul reprezintă singurul reper areolar al acestora, dar şi acesta e vag perceput şi căutat aşişderea unui punct pe o hartă. “Unde e Copoul?”, m-a întrebat acum vreo 2-3 ani în faţa corpului vechi al Spitalului Militar un tânar. Această întrebare ilustrează modul de percepţie a atracţiilor turistice. Deşi se afla deja în Copou el considera că se află (încă) într-un spaţiu de tranzit.

Iaşul e un oraş greu de descifrat, ilizibil din cauza unei trame stradale întortocheate, asemănătoare celor rurale, cu discontinuităţi uneori marcante, induse şi de geografia colinară a sitului; sunt discontinuităţi nu doar din punctul de vedere estetic, cât mai ales funcţional (căile ferate, mahalalele peri-centrale în care se pierd axele importante de penetrare urbană, marile intersecţii, puţine la număr, dar complicate etc.). La aceste caracteristici se adaugă şi faptul că marile cartiere sunt construite mai degrabă după un plan introvertit, dar sunt departe de a oferi servicii suficiente locuitorilor, ceea ce face necesară deplasarea locuitorilor din cartiere spre centru, uneori chiar şi pentru servicii banale. Toate acestea reclamă spaţii de tranzit şi legături eficiente între componentele teritoriale ale oraşului. Din această cauză, Iaşii ar trebui să fie un oraş al pasajelor şi tocmai aici e problema – cele existente sunt insuficiente iar cele în construcţie întârzie să apară.

Pasajul de la Fundaţie, Pasarela “Octav Băncilă”, pasarela de la Nicolina, aflată în renovare sau încă neproiectatul pasaj ce va lega Anastasie Panu de Tătăraşi sunt câteva dintre relaţiile de care ieşenii ar avea nevoie pentru buna practică a oraşului. Dar lucrările la aceste pasaje tind să se perenizeze. În loc să fi devenit deja puncte de tranzit eficient, şantierele lor ne jenează de câţiva ani. În aceste condiţii ieşenii nu ar avea motive să fie mulţumiţi de oraşul lor.

Îmi spunea un taximetrist acum câţiva ani, când au debutat sincron şatierele la marile obiective ale oraşului: “Să vedeţi domnule că lucrările la pasajele astea vor dura mai mult decât cele de la pasajul de la Hala Centrală”. Ştiţi ce? Mi-e teamă că a avut dreptate!