Caută 
1 MIN
Paradisul, dragă Jonathan, nu este un loc sau un timp, pentru că locul şi timpul nu au înţeles… A fi desăvârşit – iată paradisul. (Richard Bach, Pescăruşul Jonathan Livingstone)
Nici nu ştiam dacă zborul era pasăre sau pasărea era zborul. Săgeta cerul precum sufletul meu. O pasăre înţelege mai bine vacuitatea şi se foloseşte de ea. Căci numai ce e gol poate fi plin. Depind de o pasăre. Veri în şir adormeam şi mă trezeam în gunguritul şi micul ei ţipăt, căci îşi făcuse cuib la mine la fereastră. A avut o nuntă frumoasă, apoi şi-au clădit cuibul cu o migală incredibilă. Acolo se năşteau puii, creşteau şi învăţau să zboare. Toamna era trist, căci plecau şi rămâneam mai sărac cu o pasăre. Petreceam iarna aşteptându-le şi astfel viaţa mea avea şi acest sens tainic, pe care nu l-am mai împărtăşit nimănui.
Ideea era zborul, era pasărea. Venea primăvara ca o domniţă, parcă dansând din pene, ca dintr-o rochie diafană, delicată şi lejeră. De multe ori cu o floricică în cioc, iar în rest cânta. Îmbătător. Natură pură şi siluetă brâncuşiană. Părea să se cunoască bine pe sine şi stăpânea zborul perfect, în timp ce eu mă târam pe pământ. Mă învăţa cum să fiu mai aproape de Dumnezeu, cum să nu mai trăiesc în negare, să accept provocarea. Filosofia păsării este cea mai înaltă filosofie. Ceea ce simţurile şi corpul nostru nu pot face poate ideea de pasăre, care le transcende. Astfel bucuria mea era mare, iar înlăuntru încolţea speranţa că suntem mai mult decât un reflex în oglindă. Ochiul, ochiul păsării mă privea şi-mi întreţinea această speranţă cvasireligioasă.
Acestea au fost cele mai măreţe vremuri din păcătoasa mea viaţă. Probabil că am ales să trăiesc aici pentru a mă întâlni cu ea şi, prin ea, să mă apropii de Tatăl, ieşind ţâşnit, ca zborul ei, din lanţul karmic. Împreună formam o împărăţie magnifică, o mică civilizaţie. Venea ca un vânt nou care aduce pacea, iubirea şi bucuria de a fi şi-acestea curgeau cu graţie, iar locul meu devenea unul binecuvântat, un fel de smarald al universului şi casa lui Dumnezeu. Căci pasărea – sunt convins, venea de la El, să nege că a mai trecut un an şi să anunţe că zborul anulează timpul.
Într-o zi, pasărea mea se îndrăgosti de un trandafir de o frumuseţe fără seamăn, aflat în grădina unei mănăstiri cunoscute. Se apropia de el cu sfială mută şi se întrista că nu era băgată în seamă, apoi se retrăgea sub streaşina mănăstirii, unde probabil că se ruga să fie acceptată. Cântând, se-apropia din nou de mândrul trandafir. Erau cele mai emoţionante triluri care s-au auzit probabil vreodată pe pământ. Noaptea venea acasă, dar cum se ivea soarele se întorcea la iubitul ei, pe care-l găsea în lacrimi. Într-o astfel de dimineaţă a vrut să-l îmbrăţişeze, dar un spin a rănit-o, iar sângele pierdut a colorat trandafirul într-un roşu aprins, ca în suavele poveşti persane.
Iubirea, ca jertfă, mi-am zis, iubirea care pătează atât de frumos. Pasărea mea n-a murit, nu putea să moară, am îngrijit-o cu sufletul acela al primei iubiri, dar nu a mai putut să cânte. Citeam trilul în privirea ei mută şi el reverbera în mine la fel ca înainte. Repet, eram dependent de pasăre, cum eram dependent de zbor. Cobora ca un înger în faptul serii şi gungurea în felul ei. Era frumoasă, nespus de frumoasă, de tremura şi aerul pe unde trecea. Inima mea se împărţea între regnuri, dar tânjea după pasărea nemuririi, după pasărea absolută, după pasărea-duh şi nădăjduiam să scape o sămânţă şi în sufletul meu, să mă înveţe zborul perfect. Era ca o bucurie amăruie, precum un miez de poezie. Nu aveam cui să mărturisesc, dar trăiam până dincolo de limitele firii, într-o veşnicie albastră.
Am interiorizat pasărea înspinată şi sufletul meu a învăţat zborul, se înalţă ca vântul până în tării şi cântă, cântă pe limba păsărilor. Şi cum poveştile se repetă, într-o bună zi s-a îndrăgostit şi el de o roză, pe care a creat-o din nimic, numai cu gând potrivit. A iubit-o şi a sorbit-o prin toţi porii şi s-a unit cu ea în câmp (cuantic), iar cântecul acela ca o incantaţie a rostogolit sferele creaţiei până la Tatăl. Am început să trăiesc lumina, ea era hrană şi împlinire. Golul meu s-a umplut de lumină. Nu mai erau dependenţe, precum în lumea fenomenală. Existam prin mine însumi, fiinţam în mod intrinsec. Pasărea mă dusese spre mine, cel adevărat. Devenisem la rândul meu o pasăre şi planam deasupra răsăritului.
Într-o zi, după ce voi învăţa zborul perfect, o să ţâşnesc de pe o plajă pustie şi o să dispar la marginea zării, acolo unde ochii nu pot privi. N-o să mă plângă nici un trandafir, căci toţi vor fi iertaţi, dar nu mă voi mai târî niciodată. Voi alege un tărâm unde să pot sta drept şi unde soarele luminează dinlăuntru şi nu din afară. Lumina va fi cu mine şi-n taina ei voi povesti cum am devenit o pasăre, cum am integrat o roză… Iubirea nu va fi cu mine; voi fi iubire… încredinţată.
Tiberiu Brăilean este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
