Pe ei, pe poarta lor!

În această sâmbătă de toamnă retardată, toată lumea ciupită de microbul fotbalului ştie că se joacă nouă meciuri pentru calificarea la Euro 2016, iar unul dintre acestea este România – Ungaria, de la Bucureşti, cu o oarecare miză, ajustată cu broderii istorice, dar totuşi, un meci între două formaţii pune această informaţie la adevărata ei valoare, cu excepţia României şi Ungariei. Plăieşii mioritici ai lui Ştefan cel Mare (y compris Sfânt) şi husarii cei viteji descendenţi din bărbosul Attila, dar şi din Ştefan cel (numai) Sfânt, se luptă pe viaţă şi pe moarte, de parcă de rezultatul disputei de pe Arena Naţională depinde fiinţa naţională a celor două neamuri, când de fapt, nici măcar calificarea la Euro 2016 nu se decide, darămite autonomia Ţinutului Secuiesc. Şi totuşi, românii, dar şi ungurii, fac pregătiri febrile, care amintesc şi de un alt vax-eveniment petrecut anul trecut. Site-urile iredentiste ungureşti ameninţă cu securi şi topoare, cu sânge şi lacrimi de crezi că a reînceput primul război mondial. Ca şi mai an, ai noştri ca brazii scot la înaintare bannere răsuflate cu minuni carpatine şi pântece ungureşti. Doar cele două echipe se pregătesc în linişte, ca orice fotbalişti profesionişti înaintea unui meci care, totuşi, are importanţa lui.

Există, însă, o mare problemă: România are mari (ne)şanse să aibă terenul suspendat pentru că dragii noştri de suporteri tricolori nu conştientizează pericolul unei suspendări a tribunelor Arenei Naţionale la mult mai dificilul meci cu Irlanda de Nord. România este considerată drept recidivistă la UEFA, iar oficialii europeni sunt alergici la manifestări xenofobe şi rasiste. Până şi oficialii încă imberbi ai FRF par a nu-şi da seama de pericol, dar ştiu că nu au nimic de făcut decât serbedele apeluri la fair-play şi civilizaţie, total inutile în faţa unor fani ultra înfierbântaţi. Mai mult, chiar şi fostul preşedinte al FRF, Mircea Sandu, trecut prin toate ciururile şi toate dârmoanele, se arată sceptic în privinţa evitării unor posibile sancţiuni. Este bine de ştiut că, în cazul în care cei vinovaţi sunt suporterii unguri, primii pedepsiţi tot noi suntem, în calitate de organizatori şi apoi federaţia maghiară. Singura speranţă de a scăpa de un asemenea coşmar rămâne tot în forţele de ordine, dar antecedentele nu sunt încurajatoare.

Multă lume ştie că discordia dintre români şi unguri are rădăcini istorice şi până la un punct este justificată. Sunt destui dintre cei care urlă pe stadioane, care n-au auzit nici măcar de Diktatul de la Viena şi totuşi alimentează această ură.

Totuşi, puţini ştiu că în fotbal, palmaresul româno-maghiar este foarte ciudat: prima porţiune coincide cu cele două mari echipe maghiare ale istoriei cea de dinainte şi de imediat după al doilea război mondial (anii 1936-1954). Este o perioadă când victoriile maghiare erau covârşitoare ca scor (5-1, 7-2, 9-0), iar rezultatele cât de cât strânse erau considerate veritabile performanţe pentru noi. A urmat o perioadă lungă-lungă, din 1958 până în 1999, a începutului declinului fotbalului maghiar şi creşterea valorică al celui românesc. Meciurile au fost mai toate echilibrate, însă au fost foarte puţine (şapte la număr în aproape 40 de ani!), însă un soi de complex a făcut ca România să nu câştige niciodată. Poate că dacă se juca în ritmul anilor ’50, invincibilitatea ungurească ar fi căzut, însă oficialii de la Budapesta au ţinut mult la ea şi au refuzat mai mereu confruntările amicale.

Din 1999, de la meciul când Hagi a fost readus la naţională pe fondul baladelor păunesciene, Ungaria n-a mai realizat nimic împotriva României. Diferenţa valorică era prea netă în favoarea tricolorilor chiar dacă, din motive de evoluţia fotbalului ca joc, scorurile din perioada de aur maghiară nu s-au mai repetat.

Ce rezultă de aici? Că în marea majoritate a timpurilor, partidele româno-maghiare au fost dezechilibrate într-un sens sau altul şi probabil va fi în acelaşi sens şi cea de astăzi. Deci, România-Ungaria de pe Arena Naţională, nu va fi, în nici un caz un meci pe viaţă şi pe moarte. Trebuie să învingem, putem să şi pierdem, asta e, rămâne pe data viitoare. Succes, tricolori! Pe ei, pe poarta lor!