Pe marginea a două cuvinte

Şi cuvintele, precum cărţile, au soarta lor. Se întâmplă ca ele, cuvintele, să pătrundă în viaţa noastră pe neaşteptate, în legătură cu anumite situaţii ale căror semnificaţii adânci le desluşim abia mai târziu. Alteori, cuvintele rămân – o vreme – în ceaţă, până când, maturizându-ne, suntem în măsură să le stăpânim şi să le folosim cum se cuvine. În definitiv, însăşi devenirea noastră existenţială este marcată de anumite cuvinte care ne însoţesc neliniştile, spaimele, elanurile, bucuriile, îndoielile, renunţările, împăcările. Şi, totodată, cuvintele funcţionează precum madlena proustiană, aducând în prezent senzaţii şi scene din trecut. Voi da aici două exemple, despre care aş dori să cred că depăşesc cadrul unor trăiri strict subiective.

Epurări. Prima oară am auzit cuvântul în copilărie, când aveam nu mai mult de şase-şapte ani. Am crezut de fapt că vine de la „iepuri” şi că, în consecinţă, se scrie „iepurări”. Chiar dacă asociat simpaticului animal, cuvântul nu mi se părea mai puţin ameninţător. Explicaţia e simplă: părinţii mei vorbeau despre „epurările” care se pregăteau şi despre eventualitatea, tot mai apropiată, ca ei să rămână fără slujbe. Ceea ce s-a şi întâmplat: tineri asistenţi la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, au fost daţi afară în 1951-1952. Nu erau membri de partid, iar regimul comunist nu avea nevoie de limbile clasice, de latină şi greacă (nu avea, în fond, nevoie de nici un fel de limbi, pentru că au fost desfiinţate atunci toate secţiile de limbi străine). Am trăit, aşadar, „epurarea” în chip nemijlocit, pentru că ambii părinţi au rămas, pentru un timp, pe drumuri.

Aveam să aflu, peste ani, că întâmplările neplăcute din familia mea erau nimica toată faţă de alte „epurări”, desfăşurate la scară mare şi, adesea, cu urmări cumplite. Comunismul a făcut din epurări o practică favorită, graţie căreia se debarasa de toţi cei care, într-un fel sau altul, erau (sau păreau) incomozi. Unul din pretextele epurărilor a fost „originea nesănătoasă”, altul – lipsa calităţii de membru de partid. A fost brevetat apoi „deviaţionismul”, de dreapta sau de stânga, care a stat la originea unor îngrozitoare răfuieli în interiorul aparatului de partid. Rusia sovietică este cea care a inventat şi a pus în aplicare epurările în masă. Între 1929 şi 1931 peste 250.000 de membri de partid din Uniunea Sovietică sunt excluşi pentru „deviaţionism”. Era doar un avertisment. În 1934, la Congresul partidului boşevic, Stalin declară că „omul este cel mai preţios capital”. Doi ani mai târziu, el declanşează ceea ce s-a numit „Marea Epurare” sau, mai potrivit, „Marea Teroare” (1936-1938). Nu ştim numărul exact al victimelor. Istoricul Robert Conquest vorbeşte de şase milioane de arestări, de trei milioane de execuţii, de două milioane de morţi în Gulag.

E drept, însă, că epurările sunt parte integrantă a jocului politic. Mecanismul e previzibil: noua putere pune în posturile de răspundere persoane „sigure”, răsplătindu-le în acelaşi timp pentru fidelitatea faţă de partid. Aşa se face, spre exemplu, că la Ministerul Educaţiei a ajuns secretar de stat Liviu Pop. Ca mulţumire, e limpede, pentru că în 2012 a „epurat” fulgerător consiliul ştiinţific care constatase plagiatul lui Victor Ponta.

Brigadă. Şi acest cuvânt e, într-un fel, o „amintire de familie”. Reîntoarsă în învăţământ (liceal, nu universitar), mama mea îmi povestea despre cele ce se întâmplau când în şcoală sosea o „brigadă”: era vorba de aşa-numitele „brigăzi de control”, trimise de inspectorat sau – mai rar – de minister. Brigada era, aici, o întruchipare a autorităţii sau, dacă vreţi, un simbol al puterii. Treptat, sfera semantică a brigăzii s-a lărgit substanţial. Propaganda anilor ’50 exalta brigăzile de muncă, acelea care lucrau, de pildă, pe „şantierele tineretului” Bumbeşti-Livezeni ori Salva-Vişeu. Se generalizase formula „brigadă de producţie”, fie că era vorba de muncitorii din uzine şi fabrici, fie că se referea la ţăranii din CAP (după modelul brigăzilor din colhozurile sovietice). În mod neaşteptat, cuvântul a pătruns şi în domeniul artei: au apărut „brigăzile artistice” al căror rol era în chip declarat propagandistic, dovadă fiind chiar denumirea „brigăzi de agitaţie”. Crearea festivalului Cântarea României a prelungit existenţa brigăzilor artistice până în 1989, cu atât mai mult cu cât regimul privilegia amatorismul în dauna profesionalismului în artă.

Pe ce căi obscure accepţiunea militară a termenului „brigadă” a ajuns să se combine cu valenţele pretins eroice pe care i le conferise regimul comunist? În Italia anilor ’70, Brigăzile roşii, organizaţie teroristă fundamentată pe marxism-leninism, a comis mai multe atentate soldate cu 84 de morţi (şi sute de răniţi). Punctul culminant al acţiunilor teroriste a fost atins în 1978, prin asasinarea fostului premier Aldo Moro. Mulţi ani după aceste oribile fapte, intelectuali de stânga din occident cereau să li se acorde protecţie acelor lideri ai Brigăzilor roşii care se refugiaseră în Franţa, unde beneficiau – în epoca Mitterrand – de o legislaţie permisivă.

După cum un politician PSD din Vaslui, acum aproape cinci ani, l-a ameninţat pe prim-ministrul în exerciţiu din acel moment al României că, dacă va veni cumva în judeţ, „va avea soarta lui Aldo Moro”. Verticalitatea ideologică a bărbatului nu a trecut neobservată de mai marii partidului: el a fost reales deputat şi este preşedintele comisiei pentru muncă şi protecţie socială. Şi e încă tânăr: are tot viitorul în faţă…

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor