Caută 
1 MIN
După căderea întunericului apărea şi Alex Doghy. Se aşeza la umbra stâncilor, nu departe de foc, lăsându-şi bărbişonul pradă brizei. Aerul său uşor donquijotesc, de personaj ireal, coborât din alte sfere, era accentuat de nasul drept, semeţ, plutind deasupra bărbiei avântate, de pletele castanii, argintate pe alocuri, de trupul costeliv, adus pe spate, împodobit cu două picioare lungi, subţiri, ca de păianjen. De felul lui, Doghy era un taciturn. Puteai să stai alături de el ore în şir fără să schimbi o vorbă. Stând în amurg pe tărm, cu picioarele încrucişate sub el, de la depărtare părea un idol cioplit din lemn, pus să vegheze marea.
… După un timp, ridicându-ne de la locurile noastre, ne-am dus să facem o plimbare pe faleză. După câţiva paşi, am cotit spre o terasă, unde am prelungit agapa până începu să mijească de ziuă. În ciuda alcoolului băut, nu simţeam încă oboseala. Ca să ne trezim de-a binelea, în timp ce mijeau zorii, am făcut o scurtă baie în apa mării, ce părea ca plumbul. Apoi ne-am îndreptat spre cherhana. Mergeam desculţi, ţinându-ne sandalele în mână. Plaja se sălbăticea la fiecare pas. Tălpile ni se înfundau în nisipul moale, umed. Din când în când, degetele de la picioare ne erau scrijelite de câte o cochilie rătăcită. Pe măsură ce ne apropiam de destinaţie, cochiliile se îndeseau. La început mărunte, apoi din ce în ce mai mari. Sideful lor strălucea la lumina lunii, ce pălea în faţa noastră. Am dat peste mici muşuroaie de scoici, dar şi de melci. O mulţime de crabi ieşeau din găoacile goale, retrăgându-se în valuri. Instinctul de conservare le ascuţea simţurile. Hârşâitul paşilor noştri pe nisipul umed le crea o stare de panică. Le urmăream ochii, ca nişte puncte roşii, amplasate sub antene, şi cleştii mari ce se mişcau ameninţător în aer. Erau fiinţe extrem de iuţi şi temătoare. Explorau uscatul asemenea unui grup de cercetători ajunşi într-un ţinut necunoscut, atenţi la orice amănunt. Sau asemenea unui grup de cosmonauţi eşuaţi pe o planetă dintr-o altă galaxie, aflată la zeci de mii de ani lumină de pământ. Teama îi împingea să se avânte în necunoscut. Urmăream cohortele de crustacee cu carapacea de culoarea bronzului coclit ce alergau spre mare şi în minte îmi răsărea, nu ştiu de ce, silueta doamnei Ignes Scrumeda, pe care o asociam cu un crab bătrân ascuns în cochilia apartamentului ei cochet, plin de lucruri vechi, situat undeva pe Magheru, desfăcând cărţile de tarot în faţa oglinzii ovale, năpădite de alge marine.
„Ciudate fiinţe”, am mormăit, încercând să pun stavilă unui sentiment de nelinişte, ce-mi năpădea pieptul. Am încercat să facem o captură, efortul nostru se dovedi însă zadarnic. Crabii aveau reacţii atât de prompte, încât a trebuit să abandonăm lupta. Ne-am mulţumit să culegem de pe ţărm câteva ”epave”.
Mă fascinau antenele şi cleştii. Şi crusta ce aducea cu o busolă. Hoinărind pe plajă, pierdusem noţiunea timpului. Întunericul se risipise ca o ceaţă. Mijeau zorile. Pe linia orizontului creştea o pată sângerie. Soarele apăru mai întâi sub formă de potcoavă înroşită. Apoi crescu, luând forma unei ţeste de pe care cineva tocmai decupase scalpul. Privindu-i conturul, l-am asemuit cu o proteză abandonată de un pensionar într-un pahar de apă pus pe noptieră.
„Câteodată simt că o iau razna, spuse Doghi, trăgând aerul adânc în piept. Mi-e frică să nu fac vreo crimă sau să nu-mi zbor creierii… Trăiesc foarte retras, iar bătrânii pe care îi am în grijă mă aduc de multe ori în stare de exasperare. Suferinţa umană mă scoate din minţi. Văd cum se sting încet sub privirea mea. Văd cum se degradează zi de zi. Unii îmi cerşesc din ochi să le curm durerea. În unele cazuri, eutanasia ar trebui privită ca o dezlegare de suferinţă, nu ca o crimă. Dar în privinţa aceasta, eu mă călăuzesc după un precept vechi, care spune că orice destin trebuie să se împlinească doar prin resortul existent înlăuntrul fiecărei fiinţei vii, fără voinţă din afară. Nimeni nu are dreptul să curme firul vieţii înainte de a-i fi sosit sorocul. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, noi putem corija destinul, prelungind viaţa, până la un punct. Cine ne dă acest drept? Nu ştim, considerăm pur şi simplu că acţionăm de partea binelui, atunci când îi dăm o şansă în plus de-a trăi, şi de partea răului, când cineva, călăuzit de un alt impuls, curmă firul vieţii altcuiva. Dar nu cumva ucigaşul e doar o unealtă a destinului? Şi atunci, dacă-i aşa, cine ne dă dreptul să-l pedepsim? Legile? Dar legile le-am inventat tot noi. Uneori eu tind însă să cred că cele zece porunci nu au picat din cer. Sau dacă au picat, au picat după ce s-au copt aici, în mintea noastră… În fine, ce să-ţi spun, există în toate un punct limită dincolo de care puterea noastră de gândire nu poate trece. Prin urmare, e bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, şi să nu lăsăm mintea să fie tulburată de întrebări deşarte, care ies unele din altele, bifurcându-se la nesfârşit. Spuneam că unii îmi cerşesc din ochii să le curm durerea, alţii, în schimb, se agaţă de tinereţea mea ca să-şi prelungească zilele. Nu pot să fac nici una, nici alta. Şi faptul acesta mă deprimă în aşa măsură, încât umblu săptămâni întregi ca un năuc. După ce se sting din viaţă cei pe care-i îngrijesc, simt că îmi transferă ceva din existenţa lor. Le preiau, fără să-mi dau seama, o parte din obsesii. Din manii, din obiceiuri. Din timp în timp, trebuie să fac o beţie cruntă, ca să şterg din memorie tot ce mă apasă… Iartă-mi, te rog, ieşirea de adineaori… Oriunde m-aş duce, ei mă însoţesc ca nişte umbre. Îmi bântuie amintirile, iar uneori îmbracă alte forme. Bătrânii se ţin scai de mine. Am venit aici la odihnă, ca să scap de spectrele ce-mi populează conştiinţa, şi peste ce dau?! Dau peste alte spectre… Am senzaţia că doamna Scrumeda şi toată şleahta sa au venit aici cu scopul de-a-mi aminti că pe lumea asta avem de ispăşit un păcat moştenit din vieţile anterioare. Eu nu prea cred în reîncarnare, dar dacă stau şi analizez cu atenţia la întâmplările şi fiinţele ce s-au perindat prin viaţa mea, încep să tind să dau dreptate acelora care trăiesc călăuzindu-se după dogmele Nirvanei…”
L-am bătut pe umeri, în semn că totu-i în ordine, şi ne-am continuat drumul spre cherhana… Soarele se înălţase deasupra norului şi ne lungea, în stânga, umbrele pe nisip. Mergeam tăcuţi, inhalând adânc, în piept, aerul proaspăt, presărat cu ţipete de pescăruşi şi plescăitul valurilor ce se spărgeau prelingându-se pe nisipul de culoarea aurului. Înaintarăm astfel vreo jumătate de kilometru. Ţărmul devenea tot mai abrupt, iar plaja se îngustase atât de mult, încât aveam impresia că mergem pe o cărare de munte. Ne împiedicam de cutiile goale de bere, de sticlele de plastic şi de alte ambalaje risipite printre pietre. Curând un puternic miros de peşte rânced ne izbi în faţă. Ajunsesem la destinaţie. O clădire lungă, joasă, acoperită cu azbest, stătea cocoţată deasupra unui golfuleţ în formă de potcoavă, în care se zăreau ondulându-se câteva bărci pescăreşti, cu vâslele încrucişate înăuntru. Altele stăteau răsturnate pe nisip. Pe un gard de stuf, dar şi pe nişte pari scorojiţi de intemperii, erau întinse plasele de pescuit, unele de nylon, altele din aţă. Scoici, oase, măruntaie maronii şi solzi uscaţi de peşte se aflau împrăştiate peste mai tot locul. Roiuri de muşte se roteau deasupra gunoaielor, în care scormoneau cele cinci-şase găini pestriţe, păzite de un cocoş cu creasta mult lăsată peste ochiul drept. Cocoşul umbla ţanţoş de la o grămăjoară de murdărie la alta, alungând cu strigătele sale pe cei doi-trei pescăruşi aşezaţi pe stâlpii gardului, veniţi cu gândul să se înfrupte din festin. La o masă lungă, înjghebată din dulapi geluiţi, stăteau mai mulţi bărbaţi, aplecaţi deasupra unei table de şah, pe care se zăreau, în loc de piese, cochilii de melci, broaşte ţestoase, crabi şi căluţi de mare. La un capăt al mesei, aşezată pe un scaun neobişnuit de înalt, trona o femeie cu o pălărie împodobită cu pene aurii şi o rochie vaporoasă, de culoarea frunzelor căzute. La celalalt, căţeaua Luna. Ne-am oprit în loc, nedumeriţi descoperind în învălmăşeala de bărbi pescăreşti câteva figuri cunoscute. O parte din vesela noastră ceată ce petrecuse pe terasă se afla la cherhana. Maestrul nostru de ceremonii a vrut, pesemne, să ne facă o surpriză. Cât timp am bântuit pe ţărmul mării, el năimise o trăsură în care urcase o parte din şleahtă (cealaltă a venit cu transportul următor) şi făcând un scurt ocol ajunsese la cherhana. Veneam aici de câteva ori pe săptămână. Uneori în zori, când pescarii reveneau cu bărcile din larg, altădată la lăsarea serii. Aduceam cu noi proviziile de mâncare şi băutură.
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
