Caută 
1 MIN
Aşadar, primul tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa s-a încheiat cu rezultatele scontate, cel puţin în raport cu numele primilor patru clasaţi. Aceasta nu înseamnă însă că scrutinul n-ar fi fost unul cu totul neobişnuit şi că el n-ar fi simptomul unor mutaţii profunde în lumea politică franceză.
În ceea ce-l priveşte pe François Fillon, el a fost de la bun început, din momentul în care a devenit candidatul dreptei, ţinta unor atacuri virulente. S-a spus că este reacţionar, conservator, ultraliberal etc. (unele dintre aceste etichete, contradictorii, sfidau logica, dar ceea ce conta erau conotaţiile lor negative). I s-au atribuit idei pe care nu le susţinuse niciodată, cum ar fi privatizarea completă a asigurărilor sociale ori reducerea numărului de profesori şi de poliţişti. În realitate, programul lui Fillon era – prin ansamblul de reforme preconizate – cel mai coerent şi cu cele mai mari şanse să determine redresarea economică a Franţei. Dezvăluirile privind angajarea – probabil fictivă – a soţiei sale i-au fost fatale. Din câştigător sigur Fillon a devenit, în câteva săptămâni, perdant irecuperabil. Iată cum, o dată în plus, lăcomia de bani conduce la sinucidere politică. Eşecul lui Fillon ar putea fi compensat, măcar în parte, de victoria dreptei la apropiatele alegeri legislative, o misiune care se anunţă deloc uşoară. Cât despre candidatul partidului socialist, el a obţinut un scor dezastruos; partidul va avea mari dificultăţi în a se redresa la alegerile parlamentare.
Intrarea candidatei Frontului Naţional în turul doi era previzibilă dar, dincolo de lucrurile bine cunoscute şi devenite locuri comune (atitudinea anti-UE, simpatia faţă de Moscova, naţionalismul etc.) există un aspect prea puţin scos în evidenţă: programul economic al Frontului Naţional ar avea, dacă ar fi pus în practică, urmări catastrofale. În numărul de săptămâna trecută din Dilema veche, Sever Voinescu a făcut o analiză pertinentă a cazului Marine Le Pen şi a subliniat că programul ei economic este (surpriză !) de un …stângism feroce: „Le Pen se opune privatizărilor, vrea să îngrădească piaţa liberă cu reguli de natură politică, vituperează băncile private, propovăduieşte egalitatea socială, susţine patetic cauza clasei de jos, detestă elitele”. Mai e valabilă, în aceste condiţii, eticheta de extremă dreapta ? Şi mai există, în acest punct (dar, de fapt, nu numai în acest punct), vreo deosebire faţă de extrema stângă ?
Ajungem astfel la fenomenul, în opinia mea, cel mai îngrijorător al acestor alegeri. Jean-Luc Mélenchon, candidatul extremei stângi, admiratorul lui Hugo Chavez şi al lui Fidel Castro, a obţinut un scor neverosimil de mare, cu un program la fel de anti-european şi de izolaţionist ca programul Frontului Naţional. Dacă adiţionăm voturile pentru Le Pen şi pentru Mélenchon şi dacă adăugăm şi cele câteva procente obţinute de alţi candidaţi cu orientare ideologică înrudită, ajungem la concluzia neliniştitoare că jumătate (sau aproape) dintre votanţi au optat pentru extreme şi pentru politici economice iresponsabile.
Câştigătorul primului tur nu este chiar o figură atipică, aşa cum s-a tot repetat. A fost consilier al lui François Hollande, a fost ministru în guvernul socialist. S-a despărţit, formal, de familia sa politică şi a pornit, cu aplomb, în cursa pentru preşedinţie, având în spate un fel de formaţiune constituită ad-hoc şi pe care ar dori-o acum participantă la alegerile legislative. Ascensiunea lui Macron a fost spectaculoasă şi, spre deosebire de ce i s-a întâmplat lui Fillon, niciuna dintre acuzele care i s-au adus (că nu e în regulă cu declaraţiile fiscale, spre exemplu) n-au avut efect. Nimeni nu poate şti cum va (putea) fi guvernată Franţa după alegerile legislative, al căror rezultat este impredictibil. Pentru turul al doilea al prezidenţialelor, Macron (şi nu numai el) mizează pe repetarea situaţiei din 2002, când s-au confruntat Jacques Chirac şi Jean-Marie Le Pen, iar electoratul, de frica unei victorii a candidatului Frontului Naţional, a votat covârşitor pentru Chirac. Acum lucrurile sunt mai complicate. Există cu siguranţă alegători de dreapta (dreapta republicană) câtuşi de puţin încântaţi să se numere printre votanţii lui Macron, în care ei văd un urmaş al lui Hollande. Adepţii lui Mélenchon (care, de altfel, nu a dat un consemn de vot) se regăsesc mai degrabă în ideile lepeniste. Un fapt mi se pare evident: tot combătând extrema dreaptă, francezii au reuşit să împingă în faţă extrema stângă.
Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor
