Caută 
1 MIN
Trec peste scena cu „Fahrkarten”, cu un controlor stupefiat şi furios: la Freiburg, pe peron, Paul Miron e cel care achită „biletele unor infractori de drumul mare care eram noi”.
Nu prea îmi dau seama ce raţiuni au determinat includerea textului (cu termenul lui Eugen Lungu, antologator, alături de Mircea V. Ciobanu, şi prefaţatorul volumului) lui Vladimir Beşleagă în antologia de eseuri, apărută anul trecut la Arc (Eseuri. O antologie la zi). Nu e un eseu, în niciun caz: are exact ponderea şi statutul unei relatări exaltate, care nu ascultă decât de capriciul mnemotehnic, exhibând apropourile şi nedorind aproape ostentativ să aprofundeze acolo unde era cazul (şi era într-un număr, după mine, destul de mare), despre o călătorie făcută în vara anului 1990 la Freiburg, la invitaţia profesorului Paul Miron, în compania unor scriitori care contează aici (şi, probabil, dacă ţâfna dâmboviţeană va fi abolită vreodată, în concertul general al literaturii române): Valentin Mândâcanu, Mihai Cimpoi, Andrei Ţurcanu, Ion Vatamanu, Nicolae Dabija şi Valeriu Matei, toţi deputaţi, pe atunci, în Parlamentul de la Chişinău şi doi, dacă număr bine, şi în Congresul de la Moscova. A fost singurul moment, pe cât îmi dau seama, când scriitorimea noastră a contat politic. După, dovadă ultimele decenii, a urmat deriziunea şi anonimatul (faptul că ne mai citim unii pe alţii nefiind decât excepţia care întăreşte regula).
Textul celui care semna, în 1966, Zbor frânt („o mare realizare estetică”, cum spune undeva Ion Simuţ şi pe multă bună dreptate) e bun mai cu seamă ca tip de reacţie a esticului – născut şi format în bolgiile imperiului (nu sunt vorbe mari, aş putea depune mărturie eu însumi: suntem mai cu seamă suma de idei induse subliminal) – la primul contact cu un Occident multiplu transfigurat mitologic. În această cheie, avem de a face cu un document remarcabil, de citat într-o posibilă fiziologie etnică. Prozatorul nu-şi ia nicio măsură de precauţie: vorbeşte ingenuu, cu o gură aproape aurorală, fără a-şi calcula (cel puţin asta este impresia mea) în niciun fel proiecţiile. Pare o voce complet dezinteresată de referent, evocând oarecum fără miză şi lăsându-ne, aproape sinucigaş, discreţia etichetei şi chiar, pe alocuri, a băşcăliei.
Călătoria, zice scriitorul, a fost „fantastică”: „Cu atâtea surprize… Peripeţii fel de fel”. Se îmbarcă la Moscova (cum altfel), aterizează la Schönefeld, în Berlinul încă de Est, urmând să ajună în partea cealaltă. „Dar parale pentru tramvai de unde?”. Beşleagă ştie ceva nemţeşte, încearcă să persuadeze casieriţa, s-o facă praf, mai exact, zicându-i că „suntem invitaţi din Moldova”. Nu ţine: atunci ca şi acum. La ambasada URSS – semn al timpului – „nici nu ni s-a răspuns la semnalul soneriei”.
Lui Vatamanu (a fost chimist, şef de laborator la Institutul de Chimie al Academiei de Ştiinţe) îi vine o idee nastratinească: „Urcăm în vagonul de la coadă, ocupăm un compartiment, ne blocăm pe dinăuntru… şi nu ne dăm scoşi până… ajungem la faţa locului”.
Trec peste scena cu Fahrkarten, cu un controlor stupefiat şi furios: la Freiburg, pe peron, Paul Miron e cel care achită „biletele unor infractori de drumul mare care eram noi”.
Lucrurile având, după cum se ştie, elocinţa lor, Beşleagă le pasează vesel tribuna, lăsându-le să piară – ori să strălucească – pre limba lor intrinsecă. Unele au un aer bizar de album adolescentin: „Iată că apare în faţa noastră, mai bine zis ne pomenim într-un gang îngust prin care urmează să ne strecurăm. Bineînţeles, ne înşirăm în coloană, unul după altul, şi cum locul era strâmt, iar noi aveam a urca nişte trepte de granit, vechi, tocite de atâţia paşi, fiecare se uita sub picioarele lui, ca să vadă unde calcă, iar eu, cu patima mea irezistibilă de a citi orice inscripţie îmi iese în cale, ridic privirea şi, ce să vadă ochii mei? «Aici, în această universitate au studiat…». Şi urmau mai multe nume celebre din istoria culturii şi literaturii Germaniei, Europei şi lumii: Herder, Schiller, Goethe… Vă imaginaţi ce sentimente te încearcă în clipa când calci pe aceleaşi trepte pe care, cu sute de ani în urmă, au tot mers acei spudei nemuritori?!”.
Altele, cum să spun?, basculează periculos între egofilie şi notaţia meschină, deşi, obiectiv, sunt adevărate chilipiruri pentru cine ar vrea să vadă şi penumbra procesului literar: „Eu, mare iubitor de lecturi, m-am repezit la taraba cu cărţi şi aşa cum îmi mai rămăseseră ceva mărci din cele pe care ni le-au oferit iubitele noastre gazde, Paul şi Elsa, mi-am procurat un volumaş de Schopenhauer: Die Welt als Wile und Vorseltung, pe care l-am descifrat şi-l am şi astăzi. Apropo, era să uit, şi ceilalţi colegi şi-au făcut cumpărături, tot aparate de radio portative. Vatamanu şi-a luat chiar două. «Pentru ce, Ioane?». «Pentru ginerele meu!»”…
Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova
