Peter Gabriel

Mi-ar fi plăcut ca uriaşul muzician să fi ajuns şi la Iaşi, fie doar şi pentru a asculta sonorităţi tradiţionale ale locului, dacă nu pentru un concert (am întrebat, onorariul lui ar putea fi negociat la 200.000 de euro!), dar, până atunci, vă invit să degustaţi meniul propus de el bucureştenilor, aşa cum apare în interviul din Adevărul.

Săptămâna viitoare, pe 8 mai, la Pavilionul Central al Romexpo din Bucureşti, cântă, pentru prima oară în România, Peter Gabriel. Ar putea părea bizar că facem aici, în acest colţ de pagină, oficii de publicitate pentru un eveniment de showbiz, dar venirea influentului muzician britanic, fost lider al trupei Genesis, nu e un moment ca oricare altul din istoria scurta, de mai bine de un deceniu, a concertelor mari itinerate şi prin România (concertele publicitare aranjate pe bani publici de către suspect de branşatul impresar Marcel Avram, cel care l-a adus pe Michael Jackson pentru beneficii electorale, nu se pun, fireşte). Peter Gabriel este cu totul altceva şi nu numai pentru că eu sunt un fan al muzicii sale.

La fel ca şi în cazul lui Roger Waters, şi el un muzician britanic extrem de influent şi personal, care a prezentat de curând la Bucureşti varianta sa, celebră la vremea ei, din „The Wall”, Peter Gabriel este considerat (precum Roger Waters la Pink Floyd) personajul de care se leagă cariera clasică, singura admisă de „purişti”, a uriaşei trupe de rock progresiv Genesis şi compozitorul cel mai fecund şi inovator din zona experimentelor muzicale ale rock-ului anilor 70 – 90. Nu spun neapărat „cel mai mare” pentru că ar fi prezumţios, dată fiind diversitatea şi individualitatea personalităţilor muzicale care au dat contur acestei epoci şi datorită faptului că, din onestitate axiologică, nu putem ierarhiza paradigme incomensurabile. Totuşi, Peter Gabriel face o figură aparte în această lume şi voi încerca, pe scurt, să argumentez de ce.

Personaj magnetic, viril şi sofisticat, egolatru şi exhibiţionist, Peter Gabriel, originar din comitatul Surrey, din sud-estul Angliei, a înfiinţat trupa Genesis în 1967, împreună cu patru colegi de liceu lansând, cu primul album („From Genesis to Revelation”, 1969) o nouă direcţie în muzica britanică, alături de congenerii care fac astăzi istoria genului progresiv rock precum Pink Floyd, Jethro Tull, Yes, King Crimson sau Emerson, Lake & Palmer. Ei au creat o efervescenţă creativă, o diversificare compoziţională şi armonică, o lărgirea a paletei de sonorităţi şi instrumente folosite precum şi o concepţie integrată stilistic spre muzică, lirică, lumini şi prezenţă scenică la care s-a adăugat compoziţia simfonică a partiturilor instrumentale care a făcut ca acest tip de muzică să poată fi considerat o dezvoltare a muzicii clasice ca atare şi să nu mai poată fi replicat niciodată. Desigur că această aventură culturală profundă şi modelatoare merită o tratare de sine stătătoare, dar Peter Gabriel a fost unul dintre personajele de vârf ale acelei epoci şi vocea, compoziţiile sau măştile scenice jucate de el cu voluptate în concertul-concept „The Lamb Lies Down on Broadway” vor rămâne ca o nestemată luciferică, controversată, dar imposibil de şters din istoria genului.

După acel moment, în 1975, Peter Gabriel (la fel, după cum spuneam, Roger Waters, mai târziu) s-a simţit încorsetat de grup şi şi-a început o strălucitoare carieră solo fiind înlocuit, ca voce şi ca vector de compoziţie, de Phil Collins. În 1986, după patru albume experimentale, care fac deliciul cunoscătorilor, dar care sunt practic obscure pentru marele public, apre albumul „So” (pasiunea sa pentru titluri lapidare: So, Us, Ovo, Up etc.) care provoacă un cutremur în topuri şi în vânzari fiind, până astăzi, un exemplu de reuşită comercială combinată cu compoziţii inubliabile şi rafinament armonic. Este genul de album pe care îl asculţi la nesfârşit. La toate acestea s-a mai adăugat flerul lui Peter Gabriel pentru inovaţia tehnică în prezentarea clipurilor sale (reunite de altfel în excelentul DVD intitulat, cum altfel?, „Play”) dintre care „Sledgehammer” şi „Big Time” fiind multipremiate internaţional, primul fiind cel mai difuzat clip din istoria MTV-ului. Însă, după gustul meu, apogeul acestei simbioze dintre muzică, interpretare, scenografie şi lumini îl atinge în concertul-concept „Secret World”, DVD pe care eu l-aş preda la şcoală fie doar şi pentru a prezenta tinerilor ce înseamnă cu adevărat muzica în integralitatea ei faţă de şuşele penibile care ne sunt vârâte pe gât de televiziuni şi radio-uri comerciale, lipsite de scrupule. Ţin mine că i-am arătat acest concert soţiei mele, atunci când scria la singura teză despre sincretism în artele spectacolului publicată vreodată în România, ca un exemplu de viziune sincretică, integratoare şi mi-a spus la final, după două ore de vizionare, „da, mersi, cred şi eu că iese aşa ceva dacă regia de scenă este semnată de Robert Lepage – cel mai mare regizor al lumii pentru acest gen de show-uri”. Pentru că, egolatru şi subiectiv, ca toţi marii artişti, el are totuşi intuiţia şi abilitatea de a lucra cu cei mari artişti şi tehnicieni din fiecare domeniu, pe care îi integrează în viziunea sa creatoare, de regulă artişti uriaşi, cunoscuţi doar în limitele culturii lor sau în spaţiile de nişă ale câte unui instrument ciudat, cu care Peter Gabriel, îndrăgostit de muzica lumii, de sonorităţile etno-folclorice autentice, nu ezită să-şi condimenteze creaţiile.

Mi-ar fi plăcut ca uriaşul muzician să fi ajuns şi la Iaşi, fie doar şi pentru a asculta sonorităţi tradiţionale ale locului, dacă nu pentru un concert (am întrebat, onorariul lui ar putea fi negociat la 200.000 de euro!), dar, până atunci, vă invit să degustaţi meniul propus de el bucureştenilor, aşa cum apare în interviul din Adevărul: „Turneul „Back to Front“ va fi servit ca o masă şi va cuprinde trei secţiuni: aperitivul va fi o scurtă sesiune acustică îmbietoare, felul principal – o parte savuroasă dedicată experimentelor muzicale, în care ne-am jucat ceva mai mult cu acordurile electro, şi desertul, care va fi reprezentat de albumul „So“ în integralitatea lui, cântat de la cap la coadă, aşa cum a fost imaginat iniţial”. Pe scurt, cu un barbarism care îmi repugnă, dar care a intrat deja în limbajul colocvial „S-aveţi poftă!”