Pictura lui Marin Sorescu

Ca şi alţi poeţi ai generaţiei sale (Nichita Stănescu, Gabriela Melinescu), Marin Sorescu a fost preocupat nu numai de literatură, ci şi de artele plastice. Răsfoind cândva albumul de artă ”Iaşul – Evocare sentimentală”, semnat de Dan Hatmanu, am dat peste următorul pasaj ieşit de sub pana lui Marin Sorescu: ”Îmi place nestarea picturii lui Dan Hatmanu, aşezată cumva în pantă, în aşa fel încât să nu-ţi poţi scălda de două ori privirea în acelaşi tablou, vreau să zic, în acelaşi fel de a picta”. Ceea ce m-a uimit în acest pasaj a fost francheţea, lejeritatea şi exactitatea cu care Marin Sorescu se pronunţă asupra picturii cunoscutului pictor ieşean. E o privire care vine atât din interiorul obiectului artistic, cât şi din afara lui. Această dublă perspectivă (abordare) nu poate avea corespondent decât un spirit care s-a izbit, la rându-i, de anumite limite ale artei, meditând îndelung asupra lor.

Nichita Stănescu a cochetat şi el cu pictura. Multe din crochiurile sale executate spontan, cu dexteritate, la câte o agapă pot fi asemănate cu nişte haiku-uri. Sau cu desenele unor mari pictori făcute pe şerveţele sau pe faţa de masă, care fie că erau dăruite prietenilor sau erau folosite pentru a achita nota de plată pentru consumaţia făcută. Spirit generos, Nichita Stănescu îşi dăruia desenele, uneori şi poeziile, mâzgălite în graba pe şerveţele, prietenilor săi de pahar. Pentru el desenul era un simplu exerciţiu, un preambul pentru declanşarea inspiraţiei poetice. Sau, poate, invers. Desenul era gongul final, după care urmau ovaţiile. Dacă la Nichita Stănescu cochetăria cu desenul n-a trecut de marginile amatorismului, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Marin Sorescu. Fire mai aşezată, mai pragmatică, autorul Fântânilor în mare, perseverând, şi-a dezvoltat pasiunea până la adevărata artă. „Atunci când pictez mă simt foarte bine, se confesează el. Pictura înseamnă o descătuşare, în timp ce poezia, proza sau critica înseamnă totuşi o veselie şi, ca veselie, presupun o anumită obligaţie. Nimeni nu ne obligă să fim nici scriitori, nici poeţi, nici dramaturgi, nici pictori. Trebuie să existe pornirea să lucrezi în sfera inefabilului…"

Pornirea spre exprimarea inefabilului exista la poetul Marin Sorescu, după cum exista la el şi o altă latură a creativităţii legată de experiment şi de ludic. Poetul simţea nevoia să experimenteze mereu. Să sucească gâtul realităţii fade, al gustului comun. „Fundamental, – Marin Sorescu -, scrie Geroge Călinescu – are o capacitate extraordinară de-a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune… El găseşte un punct de vedere, care n-a trecut altuia prin minte, aşează oul ca si Columb, spărgând coaja în partea sferoidală si apoi găsindu-şi stabilitatea vorbeşte în chipul cel mai simplu. Perspectiva insolită devine un regim normal.” Cu alte cuvinte, prin metoda reducerii la absurd, poetul răstoarnă sensurile realităţii, determinând neverosimilul să se transforme în verosimil, iar ilogicul să ia locul logicului. Procedând astfel, conştient sau nu, Marin Sorescu urmează unul din preceptele postulate de Einstein, care sună astfel: „Dacă faptele nu se potrivesc cu teoria, schimbă faptele”. Astfel procedează şi Sorescu în arta sa poetică. Pentru a-şi atinge scopul, acela de-a bulversa mintea cititorului, Marin Sorescu alege drumul cel mai scurt de la contingent la transcendent, întorcând pe dos legile fizice şi percepţiile psihice. Universul e dat peste cap, întors pe dos, rostogolit în beznă şi adus din nou în lumină, pentru a fi aşezat astfel încât înţelesurile sale ascunse să fie relevate nu numai spiritului iubitor de cunoaşterea ultimă a lucrurilor, ci şi celui obtuz, care respinge revelaţia, cum se întâmplă, de pildă, în poezia Imn: „Copacii au în loc de rădăcini sfinţi/ care s-au ridicat de la masă/ şi-au îngenuncheat sub pământ/ pentru rugăciune.// Numai aureolele/ le-au rămas afară.”

Sau cum se întâmplă în Rame: „Pereţii casei îmi sunt plini de rame/ în care prietenii mei/ nu văd nimic./ Cred că le-am pus acolo/ pentru exasperarea lor.// Mai e un loc liber/ deasupra patului/ şi m-am trezit cu senzaţia stranie/ că se uită cineva la mine.” Aici se produce un declick şi inefabilul îşi face simţită prezenţa în realitate: „Într-adevăr, în locul acela/ joacă o lumină/ de formă sferică./…/ Nu este în jur nici un bec/ nici un ochi deschis./ nici o mină de fosfor.// şi cu toate acestea/ deasupra patului/ cineva respiră, respiră.// Cine ştie ce stea/ arde undeva departe/ şi-n sistemul de reflectare ciudat/ al lucrurilor/ sufletul ei bate acum în peretele meu.// Mâine va trebui să pun/ şi-n locul acesta/ o ramă.” Cum astfel de reflexii umplu pereţii casei poetului, nu e de mirare, deci, că golurile lor sunt împrejmuite cu rame aurite. Inefabilul şi chiar demonicul îşi găsesc astfel loc în galeria imaginară a poetului. Pentru a-şi completa colecţia sa de bizarerii, Marin Sorescu recurge chiar şi la „furt”: „Toate muzeele se tem de mine,/ fiindcă de câte ori stau o zi-ntreagă/ în faţa unui tablou,/ a  doua zi se anunţă/ dispariţia tabloului.// În fiecare noapte sunt prins furând/ Într-o altă parte a lumii,/ Dar mie nici nu-mi pasă…” Tema furtului tablourilor e dezvoltată parodic, într-o notă fals delirantă. „Vorbesc tare cu pânzele ce-mi primejduiesc viaţa,/ le-agăţ de nori şi de copaci/ şi mă dau înapoi să am perspectivă./ Cu maeştrii italieni”poţi să legi uşor o conversaţie./ Ce gălăgie de culori!// Cel mai greu se fură Rembrandt:/ întinzi mâna şi dai de-ntuneric,/ te-apucă groaza, oamenii lui nu au trupuri,/ ci numai ochi închişi în beciuri întunecoase”, pe când pânzele pictate de Van Gogh păstrează înăuntrul lor atâta nebunie, încât „se învârtesc şi se dau peste cap”.

Dar iată şi un autoportret al lui Sorescu, schiţat în linii frânte, ce iau, pe alocuri, o turnură halucinantă: „Cu pantalonii am îmbrăcat copacii/ până la frunze./ Haina i-am pus-o vântului/ pe umeri./ Primului nor care mi-a ieşit în cale/ i-am pus în cap/ pălăria mea veche./ Apoi m-am dat înapoi/ în moarte/ să mă privesc.”  Autoportretul schiţat de artist, aducând cu o sperietoare de păsări suprarealistă, e cât se poate de consistent în nota sa don quijotesc-apocaliptică. Pasul făcut înapoi, în nefiinţă, îi deschide însă poetului o altă perspectivă asupra propriei existenţe, dar şi a condiţiei umane, cum se întâmplă în poemul Melcul: „Melcul şi-a astupat bine ochii/ cu ceară/ şi-a pus capul în piept/ şi priveşte/ fix/ în el.// Deasupra lui e cochilia -/ opera sa perfectă/ de care-i e silă – // în jurul cochiliei/ e lumea,/ restul lumii,/ dispusă încolo şi-ncoace/ după anumite legi/ de care-i e silă.”

„Desenam – mărturiseşte Marin Sorescu într-un interviu – pentru că îmi plăcea conturul lucrurilor şi odată am întârziat mult lângă un zugrav din Vâlcea, care picta o troiţă, pentru fântâna slobozită de curând. Visam să ajung şi eu ca acel meşter, să mi se dea pe mână o troiţă, pentru răstignire.”

Poetul n-a avut ocazia să picteze o troiţă, dar şi-a exercitat pasiunea răstignind cuvintele pe-o foaie albă de hârtie, pentru a o înălţa ca pe un zmeu în aer sau a o aşeza, sub formă de bărcuţă, pe apa Sâmbetei, încercând, prin astfel de tertipuri, să ne aducă în faţă ochilor o parte din istoria condiţiei umane percepută de spiritul său ludic.

Ceva din cimitirul vesel de la Săpânţa persistă în toată creaţia soresciană începând, să zicem, cu poeziile Am zărit lumină, Matinală, Drumul, Melcul, Bărbaţii, Shakespeare şi terminând cu ciclul La Lilieci, dar şi cu autoportretele zugrăvite cu acelaşi simţ al autoironiei de-a lungul anilor.

Scriind despre una din expoziţiile sale inaugurate postum, criticul de artă Pavel Şuşară remarca: ”Marin Sorescu scria cu dreapta şi picta cu stânga", nu dintr-un simplu moft sau din dorinţa de a epata sau pentru faptul că era stângaci, ci: ”pentru stabilirea unei relaţii afective, de natură magică cu universul…” Pictura pentru el însemna o descătuşare a energiilor şi o încărcare a bateriilor cu imagini afective dintr-un alt bestiar decât cel strict literar. Citindu-i cu atenţie poeziile, detectăm anumite haşururi şi linii ce ne duc cu gândul la desen şi grafică. De fapt, aproape fiecare din producţiile sale lirice au la bază un desen, o schiţă şi o înfiorare, un gând rostit sau nerostit: ”Mi-e frig în cămaşa asta/ de litere/ prin care intră uşor/ toate intemperiile”, şi aceasta deoarece condiţia umană „zugrăvită” de Sorescu gravitează în jurul cochiliei creatorului, învârtindu-se încolo şi-ncoace „după anumite legi” de care creatorului-melc îi este silă.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist