Poarta

Prietenul Adrian Olteanu vine din Statele Unite anual în România, la mama lui, trecând şi pe la noi. Aşa a făcut şi anul acesta. Vine cu obişnuitele cadouri (acum m-am făcut cu o nouă pălărie, de data aceasta mexicană, pentru colecţia mea), discutăm la o cafea. Apoi, fiindcă programul lui este foarte încărcat (ca de obicei!), pleacă destul de repede şi îl conducem la plecare până la poartă. Aici vorbim din nou, parcă mai inspirat, istorisim câte şi mai câte.

Şi Adrian spune că va purta mereu în suflet obiceiul acesta de a conduce pe musafir la poartă şi de a trăncăni îndelung la despărţire. În America ţi se întoarce degrabă spatele la despărţiri, fără prea multe fasoane. Deh, noi suntem gintă latină, vorbăreaţă şi lumeaţă, cum se zice în Maramureş, adică ne place să ne dăm cu lumea, avem plăcerea de a ne firitisi, de a ne spune vorbe frumoase, chestii de astea. Ăştia suntem, fie că place sau că nu place unora sau altora.

Şi mă tot gândesc la poartă. Lumea pentru cei ca mine, născuţi la ţară, la casă, lumea începe şi se sfârşeşte la o poartă. Parcă m-am născut pe banca de la poartă, alături de babele-parce morfolind pere moi şi privind pieziş lumea. De aici am văzut prima dată, urcat pe poartă şi hâţânând-o, bucăţica mea de lume din lumea cea mare, în care Dumnezeu, în nepovestita lui milă, m-a aruncat. De aici am încercat prima oară să pătrund lumea atât de încâlcită, cu legile ei sucite, cu obiceiurile ei nepătrunse, cu bucuriile şi tristeţile ei!

Căţărat pe stinghiile porţii, mă vrăjeau miile şi miile de fire de praf ce pluteau mirific în lumină, vedeam cum bobocii de gâscă din ogradă se zgâncileau la codiţă făcând a ploaie, mi se umplea retina de ultimele raze de soare, ce se iţeau de după spinările întunecate ale dealurilor, raze ce scăldau lumea în poleieli de aur, iar bordeiele erau palate, ascultam chiotele şi incotele copiilor, laolaltă cu meliţatul femeilor, făceam semne numai de noi ştiute la alţi copii, ai vecinilor, care se aburcau şi ei pe garduri şi se cocoţau pe porţi, hâţânându-le biruitor.

Tot de pe poarta frumoasă, vopsită în verde, strigam într-o zi la Costică, de altfel inimosul şi bunul meu prieten de joacă: „Măi, ţigane, bolovane”. Aşa auzisem de la alţii. Şi deodată o palmă îmi zguduie spatele. Era tata: „Să nu te mai aud niciodată că vorbeşti aşa!” Şi metoda aceasta vai! complet needucativă nu m-a traumatizat, cum ne avertizează pedagogii de şcoală nouă; nu, nu m-a traumatizat, ci aş zice că m-a învăţat ce e bine şi ce e rău.

Iar când vreo vecină venea cu vreo treabă pe la noi, să împrumute câte ceva stătea vreo câteva minute numai. Apoi, condusă de mama la poartă, acolo, uitând de toate cele, rămânând cu sita împrumutată în mână sau cu o juma de kil de făină albă din cea bună, cu trei zerouri, puneau lumea la cale vreo jumate de oră, cum am făcut şi noi cu Adrian. De, gintă latină, v-am spus, între-ale lumii ginte mari/ lucind prin timpii seculari, cum glăsuiesc versurile alecsandriene!

Iar fetele erau fluierate de flăcăi tot la poartă. Şi cine ştie ce-şi spuneau în serile de mai, că se îndrăgosteau, proastele, acolo, la poartă, unde mai era de obicei şi un liliac înflorit şi unde bâzâiau cărăbuşii de mai. Şi uite aşa se îndrăgosteu şi se măritau. Treceau anii, înfloreau iarăşi îmbătătorii lilieci, ticăloşii de cărăbuşi porneau iarăşi să bâzâie cu elitrele lor erogene, dracii de flăcăi fluierau şi fluierau de-ţi spărgeau timpanele şi ele, alte şi alte fete, se îndrăgosteau mereu la poartă. Poate că nu degeaba Bătrânul din Hobiţa, în înţelepciunea lui veche-veche, a înălţat Poarta sărutului pentru toate fetele şi pentru toţi băieţii, din toate timpurile.

Iar când îţi vine vremea să pleci pe veci, tot pe poartă eşti scos din lume, ridicat pe braţele fraţilor şi prietenilor (aşa cum se ţin strâns în braţe flăcăii şi fetele), cu racla plutind pe deasupra capetelor, ca să poţi trece peste această grea ultimă poartă. Şi în sâmbata Moşilor de vară, înainte de Rusalii (a fost mai adineaurea), adică a Pogorârii Sfântului Duh, în satele moldovene se pun şi azi la porţi crengi verzi de tei sau de nuc. Nu prea ştim cum arată raiul, dar ştim sigur că acolo este o Poartă, împodobită poate cu ramuri de tei şi de nuc. Da, o poartă, aşa cum colindau ţigăncuşele în vremea copilăriei mele: Sus în poarta raiuluiu/ Şade Maica Domnuluiu. Căci Poarta e sfântă, lumea începe şi se sfârşeşte la o poartă.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist