Caută 
4 MIN
Relaţiile ruso-americane sunt destul de tensionate în acest moment datorită poziţiilor total divergente asupra conflictului din Siria, dosarului nuclear iranian şi, mai nou, şi datorită episodului Snowden, dar e greu de crezut că România ar putea juca vreun rol în gestionarea aceastor divergenţe.
Faptul că Nikolai Patruşev, secretarul Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, şi John Brennan, directorul CIA, s-au aflat în vizite oficiale la Bucureşti aproape simultan a provocat, inevitabil, destule speculaţii. Inclinaţia noastră tradiţională pentru scenarii conspiraţionale globale (nu degeaba cărţile lui Pavel Coruţ au făcut furori la începutul anilor ’90) i-a făcut pe unii să avanseze imediat ideea că România ar fi ajuns un fel de placă turnantă între Est şi Vest, o punte de legătură între Rusia şi Statele Unite. Însă astfel de scenarii sunt mai degrabă fanteziste. Moscova şi Washingtonul nu au nicidecum nevoie de bunele oficii ale Bucureştiului pentru a dialoga. Obama şi Putin tocmai s-au întâlnit zilele trecute la reuniunea G8 din Irlanda de Nord, iar Patruşev a întreprins cu doar câteva săptămâni în urmă o vizită în America prilej cu care a avut o întâlnire la Casa Albă cu Tom Donilon, consilierul pentru securitate naţională, întâlnire căreia i s-a alăturat la un moment chiar preşedintele. Relaţiile ruso-americane sunt destul de tensionate în acest moment datorită poziţiilor total divergente asupra conflictului din Siria, dosarului nuclear iranian şi, mai nou, şi datorită episodului Snowden, dar e greu de crezut că România ar putea juca vreun rol în gestionarea aceastor divergenţe.
Şi cealaltă idee vehiculată, aceea că România ar putea juca un rol important în problema conflictul din Transnistria, e în mare măsură la fel de lipsită de substanţă. Bucureştiul nici măcar nu e inclus în aranjamentul formal de negociere, aşa numita formulă 5 (Moldova, Transnistria, Rusia, Ucraina, OSCE) ^ 2 (Uniunea Europeană, Statele Unite – ca observatori). În plus, deşi relaţiile cu Chişinăul au fost bune în perioada premierului Vlad Filat şi sunt bune şi în acest moment, influenţa României este relativ limitată, în ciuda faptului că am promovat constant cauza Republicii Moldova pe lângă Comisia Europeană. Liderii moldoveni sunt conştienţi că din acest punct de vedere e mult mai importantă, de pildă, poziţia Berlinului. Faptul că Angela Merkel a ţinut să facă personal, în august 2012, o vizită într-una din cele mai sărace ţări de pe continent, miza economică fiind din start minimă, indică interesul Uniunii Europene în general şi al Germaniei în particular pe dimensiunea de securitate în relaţia cu Moscova.
Asta nu înseamnă însă deloc că cele două vizite nu sunt importante. În condiţiilor îngheţului relativ din relaţiile bilaterale din ultimii ani şi a interesului destul de explicit al Kremlinului pentru îndepărtarea lui Traian Băsescu de la Cotroceni, cu prilejul evenimentelor din vara trecută, prezenţa lui Patruşev la Bucureşti e un semnal important. E foarte posibil ca ruşii să fi sperat la un moment dat că noul regim de la Bucureşti va reevalua oarecum mai ales relaţiile cu Statele Unite, nu atât în plan economic, cât în materie de securitate. Nici iritarea Moscovei chiar şi faţă de aderarea României şi Bulgariei la UE nu e deloc o noutate. În 2006, cu prilejul unei reuniuni Rusia – UE, Vladimir Putin acuza chiar explicit Bruxelles-ul că nu s-a consultat cu Moscova atunci când a decis să accepte aderarea celor două ţări, o reacţie pe care oficiali din Comisia Europeană o descriau la acea vreme drept "un sindrom întârziat al războiului rece".
Cum între timp opţiunea explicit pro-europeană a premierului şi a principalului partid de guvernământ a devenit extrem de limpede, Moscova trebuie să-şi fi recalibrat, cel puţin pentru moment, aşteptările. În acest context s-a optat probabil pentru o abordare pragmatică care să lase deschise canale de comunicare între cele două părţi, pe linia cooperării în materie de combaterea terorismului, de exemplu, şi să ofere un cadru favorabil unei implicări în creştere a ruşilor în economia românească, mai ales în domeniul energetic. Un proiect ambiţios de dezvoltare a unei extinse reţele de benzinării Gazprom, dar şi previzibila "încurajere" subterană a protestelor împotriva gazelor de şist ţin foarte probabil de acest tip de desen strategic. A face speculaţii suplimentare este, sigur, tentant, dar are puţină susţinere în realitate.
De partea cealaltă, americanii au evidente interese de securitate într-o regiune extrem de agitată şi imprevizibilă. Din acest punct de vedere cooperarea pe linia serviciilor secrete, pentru care John Brennan nu a avut decât cuvinte de laudă, e cu siguranţă un element cheie. Probabil situaţia din Siria, ţară în care a existat şi există încă o prezenţă românească semnificativă, prezintă un interes aparte. Iar interesul american şi în egală măsură cel vest-european este cu atât mai ridicat cu cât întregul flanc de sud-est al Europei parcurge o perioadă de îngrijorătoare instabilitate.
