Poetul de partid

Atunci îşi aminti că trebuie să scrie urgent un vast poem epic, un cânt, cum spuneau poeţii de partid. Tovarăşii de la Partid, de la ziare, de la edituri, de la Agitprop cer mereu cânturi din acestea, mereu mobilizatoare, care să îmbărbăteze masele muncitoare, ca să nu se lase seduse de literatura coruptă burgheză. Cu o zi înainte tovarăşul Păciulete i-a convocat, pe poetul Dan Deşliu şi pe alţi poeţi, la biroul său. Şi numai ce se aude glasul lui de tunet pe culoarele imense ale „Casei Scânteii I.V Stalin”! Intră tovarăşul Păciulete grăbit în birou şi zice cu răsuflet de ger:

– Ştiţi de unde vin eu, to’ar’ş? De la Ce-Ce…

Tovarăşii poeţi strâng înfioraţi din umeri.

– Da, da, de la Ce-Ce. Şi ce se discută acolo, to’ar’ş? Se discută despre disciplina socialistă a muncii. Da, DIS-CI-PLI-NA! La lacul de acumulare de la Surpatele muncitorii lucrează zi şi noapte ca să acopere o spărtură. O SPĂR-TU-RĂ! Şi noi, noi ce facem? Noi pierdem vremea cu fleacuri, tovarăşi. Cu puţulici, cum s-a exprimat to’ar’şu’ Spiroiu. Aşa nu se mai poate…

Aşa că, ca orice poet de partid conştient, Dan Deşliu ştia că nu trebuie să se ocupe cu puţulici. Îşi alungă pe dată visul său zbuciumat, deşi prin inimă îi trecea un ac uşor, de laşitate mic burgheză: Visul era minunat! Se făcea că nişte ţărănci colectiviste îi aduceau, ţinute cu grijă într-un batic, spice de grâu. Erau mostre de grâu sovietic, miciurinian, cu trei spice pe o tulpină şi trei sute de boabe pe pai. Apoi se făcea că ţărăncile colectiviste îl îngropau – iertaţi – gol-goluţ într-o ploaie de boabe de grâu. Atunci bucuria lui s-a transformat în spaimă şi, când a început să ţipe, s-a trezit.

Poetul Dan Deşliu (dar, cum spuneam, putea să fie şi Negoiţă Irimie, Maria Banuş, Mihai Negulescu, Niculae Stoian, Cristian Sîrbu; buni ar fi şi Haralambie Grămescu, Ion Brad, Alexandru Jar, A.E. Bakonsky sau alt autor) ştia prea bine că trebuie să muncească îndârjit (sau, cu alţi termeni din bagajul poeţilor de partid: neclintit, ferm, neşovăitor, tenace, neînduplecat, stăruitor, aprins, înverşunat, straşnic, în fine, neumalim, cum spunea Strategul Genial, tovarăşul Stalin), cot la cot cu oamenii muncii din fabrici şi uzine, cu ţăranii de pe ogoare, cu savanţii din laboratoare, cu funcţionarii loiali şi intelectualii conştienţi. Căci era şi el muncitor cu condeiul, aflat în întrecere socialistă cu ceilalţi tovarăşi mai sus-amintiţi. Cum a spus şi tovarăşul Păciulete ieri:

– Bă, nu uitaţi! Sunteţi plătiţi ca să aplicaţi politica partidului. Trebuie să promovăm publicarea unor opere valoroase şi bine orientate politic. Aţi înţeles? Nu cantitatea trebuie să ne intereseze, to’ar’ş, ci CA-LI-TA-TEA.

– N-avem teme, tovarăşe Păciulete, a îndrăznit Deşliu.

Ochii de curcan, vineţii şi răi, ai tovarăşului Păciulete îi fixară sever pe îndrăzneţ. Obrajii umflaţi ca un poponeţ de heruvim îi tremurau, iar guriţa ca de orătanie când ouă morfolea nemulţumită.

– Cum n-ai teme, to’ar’şu’ Tulbure?

– Deşliu, îl corectează piuit poetul.

– Cum n-ai teme, to’ar’şu’ Deliu?… N-aveţi teme? Mergeţi pe teren, tovarăşi! Luaţi bani pentru deplasare de la tovarăşul Gârjoabă şi mergeţi în uzine, mergeţi pe ogoare! Cum a zis şi to’ar’şu’ Spiroiu, activitatea intelectuală trebuie subordonată intereselor clasei muncitoare şi principalului ei aliat, ţărănimea muncitoare, asta este linia justă în întrecerea socialistă!

Se cuvenea deci, gândi poetul, să fie fruntaş în întrecere, depăşind normele visării şi ale planului liric, aşa cum rabotorul rabotează pe raboteze norma de piuliţe sau mutelci peste plan; căci nu trebuie să demobilizeze, să piardă trenul vieţii, să rămână în coada maselor şi să trebuiască să fie sprijinit de colectiv, ca să depăşească impasul, fundacul în care poate intra. Trebuia să recunoască aceasta, făcându-şi autocritica în faţa colectivului.

Dar, mai ales, nu trebuia să producă vreo mutelcă-rebut ca o puţulică netrebuitoare, fiindcă astfel existau toate premisele să fie trimis într-o vizită… privată sau, mă rog, cu privare – la Canal sau la tăiat stuf în minunata noastră Deltă. Poetul Dan Deşliu (la fel şi ceilalţi autori de partid: Mihai Novicov, de exemplu, C. Leoneanu Brateş sau Sanda Movilă; să nu-i uităm nici pe Marcel Breslaşu, I. Ludo, Veronica Porumbacu, Nicolae Tăutu, Teodor Balş, Octav Pancu, Miron Radu Paraschivescu şi toţi ceilalţi) ştia prea bine aceasta. Aşadar, trebuia să evite mlaştina celui mai dăunător individualism burghez şi să vină cu promptitudine în întâmpinarea chemărilor Partidului, căci „saţialnâi zakaz” (comanda socială) era un principiu de căpătâi.

Dar despre ce să scrie? Ocazii de mobilizări erau îndestule şi dese: declanşarea procesului de electrificare (terminarea procesului nu s-a mai cântat niciodată, de obicei se cântau doar începuturile, declanşările, iniţierile), demararea Primului Plan anual de Stat, iniţierea campaniei de strângere a semnăturilor pentru pace, deschiderea şantierului de la Agnita-Botorca sau cine mai ştie de pe unde, aniversarea Marii Revoluţii din Octombrie, aniversarea a 70 de ani de viaţă a Marelui Cârmaci, scrisorile de adeziune trimise aceluiaşi Mare Călăuzitor al popoarelor, vizitele delegaţiilor de colhoznici sovietici, aniversarea răscoalelor populare de la 1907 şi de nu mai ştiu când, comemorarea Marelui Lenin şi a grevelor din 1933, a Întoarcerii Armelor de la 23 august 1944, un nou record al tânărului strungar stahanovist Bortchevici, victoria din alegerile anului 1946 şi din toţi ceilalţi ani (cu nelipsitul 99, 99%), sărbătorirea lui 1 Mai muncitoresc, începerea anului şcolar, declanşarea campaniei de însămânţări, de recoltare, de strângere a recoltei etc, etc. Ca să nu mai vorbim de urgenţele urgentissime, venite direct de la Kremlin: condamnarea călăului Tito, condamnarea intervenţiei americane din Coreea, condamnarea condamnării comunistului grec Manolis Glezos, la fel ca şi condamnarea condamnării la moarte a unor spioni sovietici, care, fireşte, erau nişte cetăţeni paşnici şi puţin curioşi. Aşa că este ocazii, to‘ar‘şi!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist