Poezie şi ideologie

E un lucru ştiut că literatura, dar poezia în special, are nevoie de un interval în care să se manifeste fără constrângeri; are nevoie, altfel spus, de un spaţiu al libertăţii. Nu e vorba de o libertate socială, ideologică, nici măcar de una politică, ci de una care îi permite poetului să gândească lumea pe cont propriu. Vreme de jumătate de secol, această libertate a fost confiscată de regimul comunist, dar numai în aspectele sale controlabile instituţional: cenzura, instituţie cu acte în regulă în cadrul aparatului cultural comunist, a putut interzice litera tipărită, a putut trece la index clasicii, înlocuindu-i cu versificatori de duzină, care au transformat poezia în discurs propagandistic, lozincard sau în reportaj care falsifica grosolan realitatea. Dar cenzura nu a putut şterge cu totul memoria culturală şi instinctul cultural şi nu a putut înăbuşi, oricât de dure i-au fost instrumentele de teroare, nostalgia după firesc. Aşa încât, atunci când s-a putut, începând cu anii 1964-1965, scriitorii s-au reorientat rapid către modelele clasice ale literaturii române, iar vedetele realismului socialist au trecut, pentru totdeauna, într-un anonimat din care doar amintirea ororii pe care au creditat-o îi mai poate scoate. Atunci când, în 1990, Ioan Petru Culianu afirma că, în vremea comunismului, România a fost, din punct de vedere cultural, „o Siberie a spiritului”, greşea categoric. Greşea, mai întâi, generalizând: publicarea unei cărţi bune în timpul comunismului nu însemna un pact cu diavolul, ci, mai curând, o încăpăţânare de a cultiva valoarea în pofida comandamentelor politice; apoi, greşea simplificând: literatura adevărată a găsit fisura minusculă, dar suficientă de a-şi institui propria libertate. A reînnodat, atunci când a fost posibil, cu tradiţia, a readus clasicii la locul lor şi a căutat o nişă în care să se manifeste fără a cânta în strună ideologiei comuniste. În pofida imensei presiuni politice, în timpul comunismului s-a scris în România o foarte diversă şi valoroasă literatură. Aş spune chiar că poezia a excelat, reuşind performanţa de a face firesc pasul, în numai două decenii şi jumătate, din 1965, când a avut loc liberalizarea ideologică şi renunţarea la modelul proletcultist şi până în 1990, când a căzut comunismul, de la versificarea propagandistică ridicolă, fără nici o valoare estetică, la experimentul postmodernist şi biografismul perfect aliniate la tonul poeziei occidentale.

La finele deceniului al cincilea, atunci când Partidul Comunist preia puterea, poezia română recuperase incredibil de rapid declajul care o despărţea de poezia europeană şi consumase, nu succesiv, ci simultan, cam toate experimentele posibile: de la poezia patriotică, tradiţionalistă, la elitismul şi ermetismul moderniste şi până la antipoezia programatică a avangardiştilor.

Cine ştie cum ar fi evoluat poezia română dacă nu ar fi căzut, începând cu 1947, ghilotina comunismului… După un deceniu şi ceva în care poezia intrase pe mâinile unor A. Toma, Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Eugen Frunză, Ion Brad etc., cultivând discursul lozincard sau reportajul eroic, punându-se în slujba ideologiei oficiale şi deliricizându-se, unele poeme semnate de Nicolae Labiş sau Nichita Stănescu căpătau, prin comparaţie, o prospeţime care putea îndreptăţi speranţa în reorientarea vag sesizabilă a poeziei către normalitate. De numele celor doi se leagă primele pâlpâiri de normalitate, de lirism autentic, din poezia română postbelică. Odată breşa deschisă, poezia a putut reveni, treptat, la normalitate. Iar primul gest pe care a fost nevoită să îl facă a fost unul recuperator: s-a întors către modelele ei consacrate, până atunci interzise. Ceea ce, dacă privim acum situaţia, pare a fi fost singura soluţie valabilă. Ba chiar o mare victorie, câştigată împotriva unui sistem represiv. În orice caz, azi se înţelege că, după 15 ani de opacitate, de ieşire din cursul firesc al istoriei literare, poezia nu îşi putea continua evoluţia ei firească, de parcă nimic nu s-ar fi putut întîâmpla. Prin urmare, ea a fost nevoită să readucă în prim-plan modelele poeziei interbelice, care sunt cele ale modernismului. Aşa se explică de ce, vreme de câteva decenii, poezia română a conservat formula unui modernism care, în literaturile occidentale, neobligate să intre în stand by din motive politice, fusese depăşit. Or, în literatura română, în care modernismul a fost extrem de amestecat, cu formule care nici nu au apucat să se cristalizeze că au şi fost contestate nu din necesitate, ci din mimetism sau din necesităţi de sincronizare grăbită cu literatura Vestului, această paradigmă modernistă nu a apucat să-şi epuizeze resursele. De aceea, recuperarea ei tradivă nu trebuie socotită o dovadă de anacronism, ci o urmare a unui context nu doar cultural, ci şi politic specific.

Prin urmare, prima trăsătură a poeziei care a început să se scrie în anii 60 a fost o puternică abstractizare a registrului şi, în consecinţă, şi a limbajului: tematica sa venea din sfera metafizicului, se fugea de concretul pasibil de a fi reciclat politic sau suspect de evazionism şi se recurgea la poezia refelxivă, filosofardă. Iubirea, în înţelesul ei larg uman, luase locul erotismului la obiect, ca experienţă particulară; meditaţia lirică despre moarte înlocuise înregistrarea sincopată a spaimei personale de moarte. De fapt, s-a petrecut atunci în poezia română un transfer de la particular la general. E o formulă care, înainte de a fi contestată, după cum vom vedea, prin intermediul unui discurs ludic, ironic, parodic, a dat totuşi rezultate foarte bune şi a impus un stil. Principalii reprezentanţi ai acestei formule sunt Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ion Alexandru, Ion Gheorghe. În mod evident, vedeta inconstestabilă a poeziei româneşti postbelice este Nichita Stănescu. Un mare poet, capabil să se reinventeze de câteva ori de-a lungul unei cariere poetice care adună în jur de 20 de volume şi care, oricât a fost de constestat după moarte, a influenţat decisiv tot ceea ce s-a scris în materie de poezie după el.