Caută 
8 MIN
Politica nu se poate face doar cu entuziasm, ci şi cu bani. Or, ştim cu toţii unde se află grosul resurselor în România.
Valentin Ionescu, fost ministru al privatizării şi unul dintre puţinii analişti prezenţi pe micul ecran pe care merită să-i asculţi, făcea recent o observaţie importantă: nivelul redus al investiţiilor bugetare proiectate pentru 2014 şi situaţia generală a economiei româneşti oferă enorme pârghii de influenţă actualei puteri, mai ales PSD, care controlează direct cea mai mare parte a banilor publici cheltuiţi la nivel local şi central. O radiografie a economiei româneşti oferă explicaţii suplimentare din acest punct de vedere.
Consumul intern este, pe majoritatea palierelor, extrem de descurajant. Sigur că oamenii continuă să cumpere alimente şi alte produse de bază, dar se orientează în masă către cele cu preţuri mici. În rest, vânzările de autoturisme au scăzut cu 24 de procente faţă anul trecut, tot unul de criză, iar piaţa imobiliară e literalmente prăbuşită ceea ce diminuează sever şi capacitatea de finanţare a firmelor private care au fost afectate de scăderea drastică a valorii clădirilor şi terenurilor pe care le utilizau ca garanţii bancare. Volumul vânzărilor pentru aproape toate categoriile, de la electrocasnice la restaurante, de la IT la serviciile uzuale, a scăzut dramatic aşa că singurele segmente din economie care funcţionează bine în acest moment sunt exporturile şi lucrările finanţate din bani publici, de regulă accesate doar de clientela politică.
Faptul că unele industrii sunt orientate primordial către export, e vorba în principal de autoturismele produse de Renault şi Ford, de industria de mobilă, de unele segmente din industria alimentară şi de firmele de software care produc exclusiv pentru beneficiari din exterior, e un lucru bun. Asta şi face ca datele macroeconomice să nu arate prea rău la prima vedere. Însă grosul companiilor au fost constituite pentru a livra produse şi servicii pentru piaţa internă. Iar mediul de afaceri din România nu dispune de know how-ul tehnologic şi instituţional, ca nemţii de pildă, care să-i permită să se reorienteze în masă către exporturi. Aşa că datorită dificultăţilor pe care aceste firme le traversează ele au fost nevoite să reducă şi numărul de salariaţi şi câştigurile acestora. Având bani mai puţini, oamenii cheltuiesc evident mai puţin, renunţă la achiziţii mai costisitoare finanţate prin credite bancare sau prin leasing, ceea ce evident afectează consumul intern, deci şi vânzările companiilor în ansamblu. Ajungem astfel într-un deprimant cerc vicios. Acest blocaj este de altfel cauza principală a sincopelor legate de încasarea taxelor la stat aşa că oricât am reorganiza ANAF şi oricâte măsuri punitive se vor introduce, lucrurile nu se vor îmbunătăţi pentru că e vorba de o criză structurală.
În afara exportatorilor există o categorie aparte de firme care nu sunt atinse de criză. E vorba de grupurile de afaceri cu solide conexiuni politice (nu rareori sunt chiar companii deţinute direct sau cel mai adesea prin intermediari de oameni politici influenţi) abonate la banii publici. Construcţiile, intră aici şi drumurile, dar şi alte lucrări de infrastructură, proiectele IT, dar şi serviciile (asigurări, consultanţă, proiectare etc.) constituie grosul contractelor de acest gen. Şi e o naivitate să crezi că reglementările privind licitaţiile publice, de altfel excesiv de birocratice şi voluminoase, fac achiziţiile de stat competitive. Există suficiente metode prin care acestea sunt câştigate "de cine trebuie". Mai ales proiectele IT sunt extrem de generoase din acest punct de vedere, cu margini de profit de-a dreptul spectaculoase. Nu degeaba starul absolut din ultima vreme a acestui gen de contracte este Sebastian Ghiţă, deputat PSD, prieten apropiat al lui Victor Ponta şi patronul canalului de ştiri RTV. Dacă vreţi un exemplu foarte recent, tocmai s-a anunţat zilele trecute că una dintre firmele sale, Asesoft, face parte din consorţiul care a câştigat licitaţia pentru platforma E-Viza.
Concluzia este cât se poate de limpede: dacă excludem exportatorii, singurele firme prospere din ţară sunt în majoritate covârşitoare în siajul actualei puteri politice, cu precădere în zona PSD. O altă observaţie importantă e aceea că din cauza situaţiei economice precare a firmelor româneşti şi a consumului intern redus, investiţiile în publicitate s-au redus masiv, la jumătate din cât erau cu cinci ani în urmă. Ca urmare şi a unor modificări de natură structurală care afectează mass media la nivel global, din punctul de vedere al modelului de afaceri presa independentă din România, atât cât a mai rămas din ea, e în pragul colapsului. Şi din păcate nu există nici un fel de perspective reale de îmbunătăţire a situaţiei nu doar pe termen scurt, ci şi dintr-o perspectivă mai îndelungată. Prin urmare vor rezista doar acele instituţii media care vor fi finanţate prin influxuri financiare din exterior, veniturile pe care le pot genera ele însele fiind total insuficiente. Precum RTV, care având în vedere contractele de achiziţii publice de zeci de milioane de euro încasate doar în acest an, direct sau prin firme tampon, de patron, nu are motive de îngrijorare. Aceste realităţi au determinat guvernul, foarte probabil cu largul concurs al primului ministru, să promoveze prevederi în legislaţia insolvenţei menite să "curăţe" terenul mass media autohton, pe cale economică, de practic toate structurile de presă "nealiniate". Unii vor spune că dracul nu e atât de negru, că există Internetul, blogurile şi reţelele sociale. Însă segmente semnificative din populaţie rămân în afara ariei de acoperire a acestora aşa că e greu de presupus că ele singure ar putea contracara imensul dezechilibru din spaţiul mass media tradiţionale. În plus, şi în mediul online e nevoire de resurse.
Acesta este contextul în care se vor derula bătăliile politice în viitor, cu precădere în 2014. În dezbaterile publice se exprimă tot mai des predicţia că nu va mai trece multă vreme până când alegătorii îi vor penaliza pe cei pe care i-au adus la putere, copleşitor, în 2012. Gafele în serie, declaraţiile dezarticulate şi uneori iresponsabile ale premierului, valul de taxe suplimentare şi în general imaginea de amatorism şi de neputinţă generalizată a guvernului ar trebui să aibă efecte electorale majore. Nu e exclus, de pildă, ca şi PDL să creadă că nu trebuie să facă nimic altceva decât să aştepte să culeagă în viitor roadele acestei inevitabile erodări a USL.
Există însă destule motive să privim cu mult scepticism acest scenariu. Două sunt elementele majore care ne îndreaptă către acest tip de concluzie. Primul are legătură cu peisajul mediatic autohton descris mai sus. E limpede că actuala putere nu poate opri erodarea sa electorală chiar şi dacă va reuşi să "curăţe" terenul în materie de presă independentă. Poverile financiare suplimentare, promisiunile neonorate, vor avea impact. Însă poate face altceva, şi până acum strategia pare să-i reuşească din plin: să creeze impresia că nici ceilalţi nu sunt mai buni, "toţi sunt o apă şi-un pământ", toţi fură şi nu-şi onorează promisiunile. Paradoxal, destui pedeliştii din spaţiul public dau o mână de ajutor în această direcţie plecând capul defensiv, spăşiţi, ori de câte ori se vorbeşte de tăierea salariilor în loc să spună că în acest fel guvernul Boc a salvat Romînia dintr-un dezastru economic precum cel din Grecia, iar ceea ce face acum USL pentru a ţine cheltuielile sub control, punând taxe suplimentare şi tăind drastic investiţiile, e o dovadă că toate soluţiile miraculoase de care vorbeau în perioda de criză maximă erau doar nişte fantezii fără acoperire. Probabil însă că dorinţa actualei conduceri PDL de a se delimita de guvernele Boc şi Ungureanu sprijinite de Traian Băsescu e atât de mare încât nu sesizează capcana în care partidul intră singur la nivelul discursului public.
Din perspectiva puterii, eroziunea electorală nu e neapărat gravă, dacă voturile pierdute nu se îndreaptă în proporţie masivă spre opoziţie. Dacă o parte dintre cei care i-au ales în 2012 vor sta acasă în viitor, dezamăgiţi, iar cei care nu o simpatizează vor sta şi ei din nou acasă, considerând că nu există o alternativă viabilă (motive sunt destule, de la discursuri de tipul celui de mai sus până la incapacitatea de a coagula o opoziţie unită) atunci pe ansamblu nu sunt motive de îngrijorare. Iar cinismul în creştere din societate, decuplarea generalizată de spaţiul politic sunt factori care favorizează astfel de tendinţe. În aceste condiţii ceea ce va conta la urne va fi capacitatea de mobilizare a electoratului captiv. Iar în acest punct decisive vor fi resursele, al doilea element esenţial care favorizează menţinerea actualului status quo electoral favorabil pe termen lung. Din motivele descrise anterior resursele financiare se află aproape în totalitate sub controlul puterii (singurul deranj real fiind un DNA şi o justiţie încă incomodă, inconvenient pe care liderii USL speră să-l remedieze din 2015 încolo). Adăugaţi şi faptul că mai ales PSD controlează în chip copleşitor consilii judeţene, primării, direcţii descentralizate, adică un aparat logistic formidabil prin comparaţie cu ceea ce are la dispoziţie opoziţia.
Resursele sunt adesea ignorate în calculele politice şi electorale. Mulţi analişti şi gazetari sunt extrem de critici la adresa principalelor forţe din opoziţie şi a liderilor acestora. În parte justificat, mai ales dacă avem în vedere incapacitatea de a coagula o opoziţie unită. Însă dacă ne referim la bătălia publică de imagine aici resursele contează enorm. Nu poţi să-i ceri lui Mihai Răzvan Ungureanu să se lupte de la egal la egal cu puterea în condiţiile în care nu are resurse suficiente nici măcar pentru o echipă decentă de comunicare. Politica nu se poate face doar cu entuziasm, ci şi cu bani. Nu degeaba se cheltuiesc sume uriaşe în alegerile din Statele Unite sau din Europa. Or, ştim cu toţii unde se află grosul resurselor în România.
