Politichia şi băşica bălţată

Iubitorii de fotbal ai urbei bahluviene sunt inflamaţi la maximum de decizia primarului de a condiţiona finanţarea echipei CSM Politehnica de reducerea salariilor (cu 30%), însă atitudinea iscată de la Palatul Roznovanu, ca şi emulaţia creată în jurul acesteia, nu cuprinde numai sportul cu băşica rotundă şi bălţată, ci şi altele. De pildă, pare paradoxal doar pentru microbiştii setaţi “only football”, că şi echipa feminină de baschet este nemulţumită de neîndeplinirea promisiunilor făcute de primar. Seriozitatea oamenilor de baschet de la Iaşi, incluzând pe cei responsabili de această echipă, exclude orice calcule marginale. Este suficient să spunem că în afară de cele patru jucătoare americane prezente în teren (plus românca obligatorie), pe banca lui Yannis Tsirogiannis şi Soranei Gavrilescu şuieră vântul (deşi fetele ieşene au perspective frumoase), iar o jucătoare venită din NWBA, plus celelalte patru colege de peste Ocean vor propaga imaginea Iaşului (“y compris” a României), cu un microbuz care străbate Românica Est-Vest şi retur, în fiecare săptămână. Şi, vorba unui companion de breaslă, să zicem mersi (pardon “Thank You”) că avem microbuzul ăla că alte echipe traversează ţara în lung şi în lat cu trenul. Revenind la seriozitatea celor de la baschet, avem convingerea că dacă oamenii de acolo doresc mai mult (inclusiv completarea “băncii”) au motive întemeiate, dar şi promisiuni de la stăpânire. Nerespectate în cel mai pur spirit politicianist. “Promettre c’est noble”, cu tenir-ul e o problemă, Monsieur Chirica, "n’est ce pas”?

Revenind la fotbal, dezamăgirea este acolo mult mai mare decât în alte sporturi, fiindcă acest sport a trăit vremuri mult mai bune în dulcele târg. Nu cu cozonac şi dulceţuri, dar cu hrana consistentă, în comparaţie cu restul peisajului sportiv ieşean, dar şi cu restul suflării fotbalistice din ţară. În fotbal, Iaşul, să nu fie cu deochi, a fost “o oază de stabilitate în peisajul fotbalului românesc”, cum spunea tătucul acestui sport, fostul primar Gheorghe Nichita. Chiar dacă mult-iubita Politehnica a fost falimentată, inginerul Nichita a găsit soluţia inginerească de a o înlocui rapid cu un hibrid nou, aşa cum s-a procedat cu Timişoara (în două rânduri), cu Târgu Mureş şi – mai nou, dar fără succes – cu FC Argeş.

Numai că vremurile au trecut şi au cam şters ambele soluţii concurente în privinţa fotbalului, sau chiar a sportului. Finanţarea privată, sau finanţarea publică. Finanţarea privată a sucombat din cauza “calităţii” investitorilor din România, iar Porumboiu (mult dorit şi acum de unii ieşeni), Iancu, Mititelu, Bucşaru sunt exemple suficiente. Fotbalul poate fi o investiţie frumoasă de moment, dar continuitatea duce la pierdere, în condiţiile crizei economice. Pe de altă parte, finanţarea publică este mai sigură, însă depinde de factorul politic şi nu există un exemplu mai nimerit decât fotbalul băcăuan în epoca post-Sechelariu. Ca să nu mai vorbim de faptul că DNA are o activitate destul de susţinută în problemă.

Spre deosebire de alţi edili microbişti, Nichita a ştiut să se întindă cât îi este acoperământul şi, la o ochire generalizatoare, acesta a fost secretul stabilităţii sale. Plus trimiterea în subzistenţă a celorlalte discipline sportive, lucru reflectat în absenţa sportului ieşean în reprezentarea olimpică a României, dar şi în contraperformanţele lacustre ale echipelor din celelalte sporturi.

Noul edil, Mihai Chirica, are, aparent, o altă viziune asupra sportului, dar viziunea sa generală este simplă: “Numai ca Nichita, nu!”. Şi poate că n-ar fi chiar aşa de rău, însă, la modul general, “chirichismul” politic se bazează pe promisiuni, în cel mai pur stil politicianist românesc. Faptul că  rugbiul nu simte, încă, efectele crizei îl propulsează pe Chirica în postura de mare fan al acestui sport. Eroare! Noul primar face eforturi în a înţelege tainele acestui sport deloc simplu (ştiu bine ce spun!), iar sportul său preferat este tot blăstămatul de fotbal.

Deocamdată, fotbalul ieşean, care cu câteva luni în urmă juca în Europa League, pare a fi în cea mai mare suferinţă. Iar suporterii febrili ai acestui sport, ameninţă cu manifestaţii spontane şi cu taxarea la vot. Eroare în ambele cazuri. În primul rând, prezenţa la meciurile echipei nu justifică o asemena reprezentare la proteste, fie chiar şi pentru faptul că nu toţi spectatorii de pe stadion sunt activi. Din nefericire, nu avem încă o echipă performantă în alte sporturi pentru a contracarea tronul regelui, fiindcă altfel s-ar pune problema. Apoi, la 11 decembrie vor fi alegeri parlamentare, nu primăreşti, şi, pe lângă faptul că o asemenea frondă ar produce un efect de “hăis/ cea” în politichia bahluviană, actualul primar nu va putea fi convins de un pretins şantaj electoral, a şi declarat-o!

Soluţia la ora actuală vine tot de la jucători. Strângerea rândurilor şi readucerea victoriilor în tabăra ieşeană ar putea schimba sensul forţei rezultante a consilierilor primarului Mihai Chirica. Cea mai mare năpasta a sportului românesc contemporan este dependenţa de factorul politic, iar fotbalul este subdomeniul în care această tumoare se simte cel mai mult. Mai ales în oraşul celor şapte coline.