Caută 
5 MIN
Ce n-a aflat România şi nu o ştie nici Occidentul este ce gândeşte Victor Ponta cu adevărat, atunci când nu este presat să semneze pacte de coabitare.
Berlinul îi întredeschide uşa premierului Victor Ponta pe 10 iunie, la capătul unui an de aşteptare într-o anticameră neprietenoasă şi cvasi-izolare europeană. Alura cheguevaristă a fost dată cu totul uitării de premierul român, dornic să devină, din adversar ideologic şi cu probleme de busolă democratică, un ascultător model al cancelarului german. În decurs de numai an, Victor Ponta a parcurs, de la stânga la dreapta şi jur-împrejur, atitudinile care fac din el un lider instabil politic, dar şi un tehnocrat adaptabil, în căutarea unei conversii care să-i asigure o carieră politică de viitor.
Anul trecut, pe vremea asta, alături de Crin Antonescu şi Dan Voiculescu, punea la cale organizarea unui puci parlamentar şi declanşarea unui referendum de suspendare a preşedintelui, generând o nouă problemă europeană. Împreună, cei trei împărtăşeau tehnicile agresive de preluare a puterii, dorinţa nemascată de a lovi în Curtea Constituţională şi sistemul juridiciar, acte condamnate, prompt, ca „inacceptabile” de cancelarul german. Subit, Angela Merkel devenea, în percepţia USL, la Antena 3, un propagandist „băsist”, indus în eroare de preşedintele român, iar creştin-democraţii germani victimele unei campanii de dezinformare puse la cale de Monica Macovei sau de către ziarişti germani, inflitraţi de „fosta Securitate a lui Ceauşescu”. Era pretextul sub care România căuta să iasă din categoria „coloniilor europene”, şocând prin simpatiile ţinute ascunse o vreme: Andrei Marga, încă ministru de Externe, îşi exersa „reîncălzirea” relaţiilor cu Kremlinul, la rotisorul ştirilor de la „Vocea Moscovei”, iar apoi reinventa ICR-ul prin relaţiile personale cu foşti agenţi KGB sau FSB. În aceeaşi notă, abia ajuns la putere, Victor Ponta suspenda planurile de prospecţiuni ale companiilor americane pentru exploatarea gazelor de şist. Un proiect menit să susţină independenţa energetică faţă de Rusia era, fără multe explicaţii, pus la „păstrare”.
Luat de val şi sigur de succes, Ponta se alăturase corului de socialişti-populişti, transformând-o pe Merkel într-un călău al europenilor prin măsurile de austeritate economice. Ea, şi tăietorul de salarii, Traian Băsescu, corespundeau perfect diabolizării cerute de propaganda USL: nişte nemernici cruzi, buni doar la chinuit popoarele. Hollande, marele far (gol) călăuzitor francez, putea fi modelul românesc. Însă, în ciuda bezelelor româneşti, preşedintele francez nu era un fan al isprăvilor Bucureştiului. În septembrie 2012, după o vară fierbinte, Ponta devenise, evident, un paria politic, fiind nevoit să mute congresul PES de la Bucureşti, în urma cererii exprese a liderilor francezi şi germani.
Ce avem însă în lunile şi săptămânile dinaintea vizitei la Berlin? Rusia a ieşit din referinţele demnitarilor români. După un an, nimeni nu i-a invitat la Moscova, absolut nimic nu s-a întâmplat. Poate că grupurile ruseşti de lobby energetic au oameni în Guvern, în eşaloanele doi-trei, pun beţe-n roate, dar, la nivelul oficial, exploatarea gazelor de şist a fost reintrodusă în politica energetică a Guvernului.
Politica externă ascultă de direcţiile de la Bruxelles şi Berlin. Socialistul Francois Hollande însuşi, după un an de rătăcire economică, nu mai are cum să fie un model pentru premierul român, obligat să asiste la desfiinţarea frontului „anti-german”. Politica economică a urmat, punct cu punct, sau a încercat să nu iasă din acordurile cu FMI şi UE. Nu s-a dat drumul la cheltuieli, nu s-a intrat în deficite. Ponta este, astfel, un continuator al „austerităţii” premierilor Boc şi Ungureanu. Acum, când fostul aliat mediatic şi politic, Dan Voiculescu, pare încolţit de DNA, iar mulţi observatori vorbesc, în context, de un „sacrificiu ritualic” şi reanjarea plăcilor tectonice în politica dâmboviţeană, ne întrebăm dacă nu acelaşi lucru l-a urmărit Traian Băsescu; dacă distanţarea tot mai vizibilă de Crin Antonescu, ultimatumul pus în cazul Sorin Roşca Stănescu nu fac din Victor Ponta un plagiator al ideilor preşedintelui Băsescu.
Ce n-a aflat România şi nu o ştie nici Occidentul este ce gândeşte Victor Ponta cu adevărat, atunci când nu este presat să semneze pacte de coabitare. Ce face premierul din propria voinţă şi nu silit de alţii, cât este de profundă şi sinceră reconversia lui în băiat frecventabil? În ce măsură acţiunile din ultima vreme sunt rezultatul unor considerente ce ţin de cariera personală şi cât sunt ancorate în interesele naţionale ale României?
Ponta nu a dat, până acum, proba omului de stat, nu a făcut demonstraţia că, în spatele faptelor şi declaraţiilor sale, stă, curat, altceva decât un calcul oportunist legat de supravieţuirea politică. Ştim că Ponta este un adept convins al austerităţii, fiindcă e convingerea lui sau pentru că asta e melodia de la Berlin? Ştim că a luat-o pe Merkel în braţe fiindcă trebuie să apară într-o poză la CV-ul personal sau este convins că Germania trebuie să aibă un cuvânt de spus în România? Acceptă sacrificarea lui Voiculescu fiindcă mogulul îi poate deveni adversar? Sau este convins că reprezintă unul din blestemele de care, în sfârşit, România trebuie să se dispenseze? Ştim că respectă planurile FMI fiindcă are nevoie de finanţare ieftină într-un an preelectoral sau pentru că este convins de necesitatea restructurării economice a României? Ei, bine, nu le ştim. Testul nu a venit încă şi, în nici un caz, el nu se regăseşte într-o fotografie alături de cancelarul german, în timp ce consilierii de imagine vor transmite spălaţilor pe creier din România: „Ponta, pace, Merkel!”
